OPINIE: Deficitul de cont curent privat vinovat de criză? O replică domnului Croitoru

Nu puţine sunt studiile care încearcă să identifice cauzele crizei. Puţine sau chiar foarte puţine sunt cele care vorbesc despre rolul băncilor centrale şi al celor comerciale în această criză sau de efectele perverse ale politicilor banilor ieftini.

Am citit cu mare atenție ultimul material postat de dl. Lucian Croitoru pe pagina de Internet a Băncii Naționale a României  la secțiunea ”Puncte de vedere” (http://www.bnr.ro/Puncte-de-vedere-4011.aspx). Încă de la început m-a suprins ostilitatea față de piață și sectorul privat considerat pe nedrept sursa tuturor relelor și cauza crizelor actuale: ”...nici dezechilibrele bugetare și nici nivelurile datoriilor publice nu sunt cauzele crizei în țările PIIGS...” (pag. 2) și ”Problema zonei euro o constituie dezechilibrele externe. Deficitele de cont curent relativ mari sunt o trăsătură comună a țărilor PIIGS, cu excepția Italiei "(pag. 3).

Evident că nu se spune nimic despre rolul băncilor centrale, a băncilor comerciale în producerea acestei crize. Argumentul pe care îl produce dl. Croitoru în sprijinul acestei idei este o simplă corelație vizuală între deficitul de cont curent (mai mare) și deficitul bugetar (mai mic) în perioada premergătoare crizei (analiza acoperă perioada 1997-2010).

Majorarea deficitului de cont curent stimulată de stat şi de creditele “pentru orice”

În primul rând trebuie spus că e foarte greu afirmat cât din acest deficit de cont curent din țările analizate se datorează exclusiv pieței private (adică include banane și alte produse exotice ce nu se produc în aceste țări). O bună parte din această creștere a importurilor se poate datora ”proiectelor statului” care, chiar dacă sunt demarate prin firme private care importă echipamentele sau materiile prime, vor avea o legătură directă cu statul, titlurile de stat, datoria publică, portofoliul băncilor comerciale și politica banilor ieftini prin care se reface mereu lichiditatea celor care manifestă îngăduință față de tot ce se ambiționeze să dezvolte statul.

Deci aceste deficite pot să nu fie în mare parte ”private”. Mai mult, băncile comerciale au fost cele care, cu privilegiul băncii centrale, au dat împrumuturi de consum și credite ipotecare cu nemiluita, fără ca ele să aibă vreo legătură (măcar logică) cu depozitele atrase de acestea.

Ușurința cu care se putea lua un astfel de credit s-a făcut cu închiderea de ochi tocmai din partea băncilor centrale. Iar dacă aceste credite s-au dus apoi în mare parte și pe importuri și nu doar pe exporturi, este clar de ce s-a întâmplat acest lucru: ritmul de creditare fără precedent a fost semnificativ mai mare în multe țări decât ritmul în care operatorii din piață puteau produce și puteau face față cererii interne de bunuri și servicii. Și atunci sistemul bancar le-a sărit în ajutor acestor consumatori năuciți de ofertele cu dobândă care tinde către zero.

Privilegiile băncilor şi banii creaţi de acestea din nimic?

Nu trebuie să uităm nici de privilegiile pe care sistemul bancar le are (în toate țările menționate) și care au alimentat și întreținut tot acest hazard moral pe parte de creditare: rezervă fracționară (practic o licență dată de banca centrală băncilor comerciale de a fi co-părtașe la crearea de bani din nimic și la a da și mai multe credite fără ca să existe depozite reale aferenete); cerințe de capital minimale (băncile comerciale sunt instituțiile cele mai privilegiate sub aspectul raportului capital propriu – total pasive, raport care este de 1/11 în medie în momentul de față la nivel global); refacerea rapidă a lichidității cu dobânzi preferențiale (apropiate de zero); faliment dificil și apărat de stat prin banca centrală pe principiul ”băncile sunt prea importante sau prea mari ca să dea faliment”. 

O “Uniune a monedelor naţionale” sau renunţarea la obiectivul adoptării euro

Autorul pledează pentru o Uniune Europeană a monedelor naționale și nu a monedei unice, nu pentru că o concurență între monede ar fi generat o temperare a producției de bani din nimic, ci pentru că ”...deprecierea ar fi stimulat exporturile și ar fi redus importurile” (pag. 5), neglijându-se total aspecte legate de faptul că o depreciere ar fi redus și importurile de tehnologie sau de capital și ar fi diminuat atât productivitatea cât și ritmul investițiilor într-o țară dar și faptul că manipularea cursului de schimb (prin tipărire de monedă locală) nu face decât să producă inflație și haos calculațional în întreaga economie.

Argumentul adus în sprijinul amânării cât mai mult a momentului aderării la Zona Euro este și el unul la fel de discutabil: ”din moment ce ipoteza convergenței productivităților în interiorul zonei euro nu s-a confirmat, intrarea în zona monetară trebuie amânată până când productivitatea muncii va converge suficient de mult cu cea din zona nordică a zonei euro, oricât de lung va fi acest proces” (pag. 6).

Nu e o absolut nici o problemă că între două, trei sau mai multe regiuni care folosesc monedă unică apar sau se mențin diferențe de competitivitate sau productivitate semnificative pentru că, dacă ar fi așa, leul ar trebui să se dezintegreze din prima clipă având în vedere discrepanțele între regiuni. Problema cu stabilitatea monedei Euro ține mai puțin de ceea ce face piața privată în materie de competitivate sau productivitate cât mai mult de ceea ce face statul în materie de producție de bani din nimic, deficite bugetare, datorii publice.

Cât de realiste sunt soluţiile pe care le avem la îndemână?

Lăsând la o parte problemele metodologice discutabile (calculele, estimările, analiza e făcută pe niște valori medii 1999 – 2010), soluțiile propuse sunt de-a dreptul complet în afara teoriei economice corecte:

[1] Autorul pledează contra limitării deficitelor bugetare (adică statul să continue să risipească bani pe tot felul de fantezii politice pe care îi ia cu forța din buzunarele noastre);

[2] Autorul propune reducerea exporturilor în țări care sunt competitive în prezent cum ar fi Germania și creșterea importurilor în această țară (adică Germania să aducă din China sau Grecia mașinile Mercedes și să nu le mai producă la ea în țară dându-i afară pe angajații săi). Se ignoră complet faptul că dacă Mercedes se produce acum în Germania și se exportă în toată Europa inclusiv în Grecia și nu invers ține de avantajele competitive pe care le au cei de acolo în așa ceva;

[3] Deprecierea monedei Euro e o altă soluție agreată de autor. Depreciere adică tipărire de bani din nimic care îi salvează pe politicieni, pe bancherii centrali, pe bancherii comerciali. Adică va menține și va dezvolta un sistem care nu produce nimic în defavoarea unor sectoare care produc și care mor încetul cu încetul sub presiunea acestor socialiști monetari îngrijorați de cât de mult importă ei;

[4] Expandarea și mai mult a banilor din Mecanismul de Stabilitate Financiară este o altă soluție pe termen scurt propusă. Tipărirea de bani în plus nu poate fi soluție la aceeași problemă. Dacă inițial tocmai banii ieftini și tipăriți din nimic au creat hazard moral și criză cum ar putea o măsură identică să ne salveze de criză?

Aştept cu interes un punct de vedere la toate întrebările ridicate în acest material.

Cristian Păun este conferenţiar universitar doctor în economie, în cadrul ASE Bucureşti