- Joi 12 nov 2009
Noaptea
Săptămâna trecută, fiind la Paris să iau parte la un colocviu organizat de Stéphane Courtois („Cartea neagră a comunismului“), am observat o diferenţă de temperatură între starea opiniei publice de acolo şi de la Bucureşti, vizavi de aniversarea a 20 de ani de la căderea zidului de la Berlin. Ni se trage de la obiceiul nostru de a ne privi buricul. D-aia nu părem a ne mai aminti ceva. Eventual, prin somnul nostru mai bântuie fantoma lui Ceauşescu.
Dar cum s-au petrecut lucrurile la Kremlin, Varşovia&Gdansk, Praga, Budapesta şi Sofia suntem înclinaţi să ignorăm. Acolo am dat încă din aeroport (afişe) peste o supraofertă de dezbateri. Televiziunile au programat ore în şir de filme documentare, transmisii în direct, talk show-uri cu personaje istorice. I-am văzut pe Kohl, Gorbaciov, Thatcher, Bush. Dar şi disidenţi est-europeni, militanţi, martori ai evenimentelor.
Editurile au scos sute de titluri, jurnalele, de asemenea, au dedicat numere speciale. Astea corespunzând unui interes real al lumii occidentale pentru ce s-a întâmplat atunci. Sigur, e şi o mare afacere - se poartă brandul „comunism“, chipie, tricouri cu secera şi ciocanul, insigne, bucăţi de piatră provenind din zid. Etc. Dar este şi un fenomen de recuperare a memoriei - plecând de la ideea că milioane de oameni din estul Europei s-au eliberat fără ajutor occidental.
Căderea comunismului s-a produs când s-a înţeles că nu e nimic de aşteptat de la Occident, că nu vor veni paraşutiştii lor să ne „scoată din ghiarele monstrului bolşevic“. Asistăm la un gest reparatoriu, care aduce Occidentul pe partea bună a istoriei. Mulţi lideri occidentali s-au temut de prăbuşirea regimurilor comuniste, de haosul care putea să iasă de aici. În fapt, nu erau pregătiţi pentru această mare schimbare a raportului de forţe din 1989/91.
Se cam resemnaseră cu împărţirea lumii în două sfere de influenţă, iar în 1975, la Helsinki, au capitulat, recunoscând existenţa a două Europe. A fost momentul cel mai de jos al Occidentului, dar şi al trezirii celorlalţi. Grupurile Helsinki, intelectualii, biserica, falimentul economic şi alegerea papei Ioan Paul al II-lea la Vatican, a lui Reagan şi Thatcher la sfârşitul anilor ’70 au conturat, mai exact, că lucrurile trebuiau să se schimbe. Ceea ce s-a şi întâmplat. Anii ’80 au fost ultimii.
Azi am uitat îngrijorarea Londrei, a Parisului vizavi de repeziciunea cu care se derulau lucrurile. Mai ales unificarea Germaniei şi prezenţa ei viitoare în inima Europei dădeau fiori reci. Mitterand şi Thatcher vedeau cu ochii minţii reluarea scenariului războaielor stârnite de kaiserul Wilhelm şi de cancelarul Hitler. Până la urmă, lucrurile s-au petrecut bine. Nu a fost haos. După un timp scurt petrecut pe bulevarde şi în pieţele capitalelor, mulţimile s-au întors acasă şi lucrurile au intrat pe făgaşul normal. Acum, iată, după 20 de ani, acolo interesul pentru acele nopţi este maxim. George Banu observă cu acurateţe în ultima sa carte, „Des Murs... au Mur“, publicată recent la Paris, că zidul a fost ridicat într-o noapte (13 august 1961) şi tot într-o noapte s-a prăbuşit (9 noiembrie 1989). Între cele două repere, ieşind din zodia calendarului şi a meteorologiei, am putea considera că s-a întins o noapte. Cea mai lungă din istoria europeană.
Mă întreb: de ce în Est aniversarea are un ton reţinut? Lumea priveşte cam de departe oficialii la microfon, sub drapelele în vânt, în faţa camerelor TV, ţinând discursuri patetic-melancolice. E o cvasiindiferenţă generală la est de Praga. O fi încărcată memoria occidentală, dar şi a noastra e - chiar dacă cu reziduuri de alt tip. Noi nu ne-am imaginat acea experienţă care se numeşte „viaţa sub comunism“. Am trăit-o. Rănile nu s-au închis. La asta se adaugă dezamăgirile unei tranziţii dificile. Aceşti 20 de ani ani ne găseşte obosiţi şi departe de a fi senini.
Dar cum s-au petrecut lucrurile la Kremlin, Varşovia&Gdansk, Praga, Budapesta şi Sofia suntem înclinaţi să ignorăm. Acolo am dat încă din aeroport (afişe) peste o supraofertă de dezbateri. Televiziunile au programat ore în şir de filme documentare, transmisii în direct, talk show-uri cu personaje istorice. I-am văzut pe Kohl, Gorbaciov, Thatcher, Bush. Dar şi disidenţi est-europeni, militanţi, martori ai evenimentelor.
Editurile au scos sute de titluri, jurnalele, de asemenea, au dedicat numere speciale. Astea corespunzând unui interes real al lumii occidentale pentru ce s-a întâmplat atunci. Sigur, e şi o mare afacere - se poartă brandul „comunism“, chipie, tricouri cu secera şi ciocanul, insigne, bucăţi de piatră provenind din zid. Etc. Dar este şi un fenomen de recuperare a memoriei - plecând de la ideea că milioane de oameni din estul Europei s-au eliberat fără ajutor occidental.
Căderea comunismului s-a produs când s-a înţeles că nu e nimic de aşteptat de la Occident, că nu vor veni paraşutiştii lor să ne „scoată din ghiarele monstrului bolşevic“. Asistăm la un gest reparatoriu, care aduce Occidentul pe partea bună a istoriei. Mulţi lideri occidentali s-au temut de prăbuşirea regimurilor comuniste, de haosul care putea să iasă de aici. În fapt, nu erau pregătiţi pentru această mare schimbare a raportului de forţe din 1989/91.
Se cam resemnaseră cu împărţirea lumii în două sfere de influenţă, iar în 1975, la Helsinki, au capitulat, recunoscând existenţa a două Europe. A fost momentul cel mai de jos al Occidentului, dar şi al trezirii celorlalţi. Grupurile Helsinki, intelectualii, biserica, falimentul economic şi alegerea papei Ioan Paul al II-lea la Vatican, a lui Reagan şi Thatcher la sfârşitul anilor ’70 au conturat, mai exact, că lucrurile trebuiau să se schimbe. Ceea ce s-a şi întâmplat. Anii ’80 au fost ultimii.
Azi am uitat îngrijorarea Londrei, a Parisului vizavi de repeziciunea cu care se derulau lucrurile. Mai ales unificarea Germaniei şi prezenţa ei viitoare în inima Europei dădeau fiori reci. Mitterand şi Thatcher vedeau cu ochii minţii reluarea scenariului războaielor stârnite de kaiserul Wilhelm şi de cancelarul Hitler. Până la urmă, lucrurile s-au petrecut bine. Nu a fost haos. După un timp scurt petrecut pe bulevarde şi în pieţele capitalelor, mulţimile s-au întors acasă şi lucrurile au intrat pe făgaşul normal. Acum, iată, după 20 de ani, acolo interesul pentru acele nopţi este maxim. George Banu observă cu acurateţe în ultima sa carte, „Des Murs... au Mur“, publicată recent la Paris, că zidul a fost ridicat într-o noapte (13 august 1961) şi tot într-o noapte s-a prăbuşit (9 noiembrie 1989). Între cele două repere, ieşind din zodia calendarului şi a meteorologiei, am putea considera că s-a întins o noapte. Cea mai lungă din istoria europeană.
Mă întreb: de ce în Est aniversarea are un ton reţinut? Lumea priveşte cam de departe oficialii la microfon, sub drapelele în vânt, în faţa camerelor TV, ţinând discursuri patetic-melancolice. E o cvasiindiferenţă generală la est de Praga. O fi încărcată memoria occidentală, dar şi a noastra e - chiar dacă cu reziduuri de alt tip. Noi nu ne-am imaginat acea experienţă care se numeşte „viaţa sub comunism“. Am trăit-o. Rănile nu s-au închis. La asta se adaugă dezamăgirile unei tranziţii dificile. Aceşti 20 de ani ani ne găseşte obosiţi şi departe de a fi senini.
