Nimic despre nostalgie

Bucureştiul are nevoie de proiecte de amploare, care să aducă schimbări de fond în metabolismul oraşului, în felul cum circulăm, cum trăim etc.

Apare prin vechile cartiere, după ce s-au demolat două-trei case alăturate, câte un turn. Nişte urâciuni. Auzindu-mă cineva spunând asta, m-a catalogat drept conservator şi un tip de modă veche care vede numai un Bucureşti de secol XIX. Inexact. Nu cred însă că aceste plombe fac modernitatea unui oraş. Cred, dimpotrivă, că ne trebuie urgent o viziune pentru secolul XXI. Faptul că avem şi noi „faliţii noştri“ - citeşte (aşa-zişi) „zgârie nori“ - nu schimbă datele problemei. Bucureştiul nu se va schimba intervenind ici şi colo. Are nevoie de proiecte de amploare, care să aducă schimbări de fond în metabolismul oraşului, în felul cum circulăm, cum trăim etc.

Lipsesc marile proiecte, iar când apar, trenează; contestate în presă, în tribunale, oriunde de concurenţa pe piaţa de development. Aici nu sunt multe de spus, proiectele cu adevărat mari nu ne dau afară din casă, poţi să le numeri pe degetele unei singure mâini. În rest, sunt mărunţişuri strict speculative, încercând o îmbogăţire rapidă a câtorva. „Detailiştii“ au făcut regula până acum. Investiţiile importante au de aşteptat. Victorioşi în anii 1990-2000 au fost cei care au pus petice, intervenţii care nu satisfac nevoile unei metropole.

Cei care au făcut ceva pentru Bucureşti au rămas în memoria noastră tocmai pentru amploarea viziunii lor, pentru marile schimbări operate cu curaj şi cu minte. Ca Pache Protopopescu, care a deschis bulevardele care până azi sunt „crucea oraşului“. Ca Dem I. Dobrescu, care a deschis nordul oraşului şi a făcut din nişte mlaştini pestilenţiale Floreasca şi Herăstrăul ce ştim azi. De aceea sunt atent când apar dezvoltatori cu proiecte într-adevăr de anvergură. Lipsesc încă ideile, dar şi managementul profesionist şi, fireşte, banii.

Ar trebui cred sprijinit proiectul legării Dunării de Bucureşti cu un port - despre care se vorbeşte încă din secolul al XVIII-lea. Ar da o altă perspectivă şi ar trezi din amorţire tot sudul „deocamdată mort“. Ar trebui grupaţi zgârie-nori în două cartiere tip Defense 1- în jurul Casei Poporului (cum fusese prevăzut în concursul „Bucureşti – 2000“) şi 2 - în jurul Casei Scânteii. Cred că ar fi bună ridicarea unui turn de 4-500 de metri care să dea o axă, un punct spre care să ridici privirea într-un oraş dezlânat. Aş „aduce“ lacurile în mijlocul Bucureştiului (Dâmboviţa e mult prea „meschină“), intensificând construcţiile dincolo de limita de nord, operând întâi străpungeri largi, viitoare bulevarde, în jurul cărora să se dezvolte oraşul în viitoarele decenii.

Berlin şi Beirut au suferit transformări radicale în ultimele două decenii şi toată lumea consideră că sunt două poveşti de succes. Bucureştiul încă aşteaptă, ocupându-se între timp cu demolarea patrimoniului său, şi aşa sărac. Această tensiune ar putea fi rezolvată, având o viziune clară de secol XXI - unde şi ce trebuie să se construiască măcar pentru încă o generaţie. În acest context, mi se pare bună ideea unui circuit de telegondole peste lacuri, mai ales dacă va fi util locuitorilor, nu doar turiştilor. Mi se pare aproape OK proiectul „Dâmboviţa“. Reproşez nu îndrăzneala lui, ci conformismul.

 Vedeam aici ceva în apropierea muzeului Guggenheim din Bilbao, mai futurist, în linia Frank Gehry. Acelaşi lucru despre „Băneasa“. Amploarea proiectului, cel mai mare din estul Europei, nu mă sperie. Dar ar trebui mai multă avangardă. Să gândim pentru secolul XXI. Nostalgiile nu încap aici. Văd Bucureştiul, aflat acum la coada clasamentului, având şansa lui, dacă se lansează în proiecte maxiîndrăzneţe. Din suprafaţa oraşului, peste 30% sunt terenuri virane. E loc destul de desfăşurare pentru imaginaţie. Dacă tot risipim bani şi idei, să o facem cu faţa spre viitor.