Adevarul.ro

Sunt locuri în care istoria se opreşte. Parcă noi ne-am dori să fim unul dintre ele.

Se aud tot mai multe voci care susţin că lumea se apropie de sfârşitul crizei. În acelaşi timp, dezbaterea despre subreglementare sau suprareglementare ca şi cauză a dezastrului prin care am trecut, dar şi întrebările din ce în ce mai urgente despre soluţii devin tot mai înteţite. În ziarele financiare de ieri era citată o luare de poziţie a guvernatorului Băncii Angliei, Mervyn King, care spunea: „Niciodată în lumea financiară atâţia bani nu au fost datoraţi atâtor oameni aşa de puţini“. Se referea la aplicarea principiului „prea mare pentru a cădea“, aplicat de guverne pentru salvarea băncilor. Pune la îndoială folosirea banilor contribuabililor pentru salvarea sistemului financiar. Peste 2,4 mii de miliarde de dolari înseamnă pierderile declarate ale băncilor din Statele Unite, Anglia şi Zona Euro. A fost înţeleaptă soluţia aleasă sau băncile ar fi trebuit să fie lăsate să cadă? E o întrebare pe care unii o consideră absurdă. Alţii cred că gigantismul instituţiilor financiare trebuie eliminat, funcţiunile lor, separate. Nu reglementarea mai strictă va preveni crizele viitoare, şi nici reglementările legate de dimensiunea capitalului, ci competiţia între instituţii de dimensiuni mai rezonabile.  Trebuie admisă forţa curativă a falimentului. Riscăm altfel ca, indiferent de reglementări, balanţa dintre frică şi lăcomie să fie mereu dezechilibrată în favoarea celei din urmă. Criza a dovedit că o instituţie, cu cât este mai mare, cu atât este mai incapabilă de managementul riscului.

Toate aceste discuţii nu sunt teoretice. Ele influenţează soarta milioanelor de oameni care vor plăti pierderile actuale. Vor exista ţări care, datorită politicilor lor financiar-economice, vor progresa şi altele care vor regresa. Vorbind despre sistemul nostru bancar, eu cred că el nu este sănătos deloc. Ba dimpotrivă, dincolo de cifre de bilanţ, e structural bolnav. Mimetismul de la care au plecat reglementările noastre ne-a dus la câteva zeci de instituţii de credit, imensa lor majoritate aflate în proprietatea unor holdinguri bancare străine. Cred că am avea nevoie de un sistem stratificat, având la bază cooperative de credit, case de economii locale, bănci regionale, instituţii financiare nebancare, toate reglementate flexibil pentru a crea diversitate şi competiţie. O să mi se reproşeze că o astfel de soluţie ar fi dus la instabilitate şi fraudă, din cauza lipsei de capital şi de resurse umane. Poate că, dimpotrivă, ar fi adecvat sursele de finanţare pentru IMM-uri şi am fi avut un grad mai mare de imunitate în faţa crizei. Discuţia, în cele din urmă, este aceeaşi ca cea de la nivel global. Alături de multe alte măsuri anticriză, probabil însă că acesta este un subiect mult mai important decât bătaia din lumea politică.

Am uneori senzaţia că suntem autişti. Trăim într-o lume numai a noastră, în care nimic din exterior nu ne atinge. Cifrele reci sunt în defavoarea noastră. Ne-am împrumutat 15 miliarde de euro doar în primele nouă luni ale anului, avem un deficit bugetar de vreo 8% şi o cădere economică de aproape 9%. Dacă în celelalte ţări ale Europei de Est climatul economic a început parcă să se mai dezmorţească, noi ne ducem în continuare la vale. Spunea un „analist de televizor“ că în cele din urmă ne vom opri şi o s-o luăm din nou în sus. Nu în mod necesar. Acum 35 de ani am vizitat pentru prima oară un oraş vechi, Kasibahul unei aşezări din Africa de Nord. În urmă cu o săptămână am revăzut un loc asemănător. Nu se schimbase nimic: aceleaşi case scorojite, vechi de sute de ani, aceleaşi tarabe cu de-ale gurii sau mărfuri contrafăcute, aceleaşi mirosuri şi aceiaşi oameni gălăgioşi.

Sunt locuri în care istoria se opreşte. Parcă noi ne-am dori să fim unul dintre ele.

Competiţia nu iartă. Nu te ia nimeni de mână să te treacă strada. Ne-am creat o imagine cumplită. Îmi spunea un partener zilele trecute că a investi în România e ca şi cum ai lăsa o banană pe o bancă într-un parc cu maimuţe. Simţeam impulsul de a-i trage două palme, dar, totodată, mă oprea gândul că asta e reacţia pe care o am în calitate de membru al populaţiei din parc.

Fiecare zi care trece, noi certându-ne cu patos, cu spatele la problemele lumii şi ale noastre, înseamnă mai târziu luni şi ani de eforturi pentru a dovedi că nu suntem chiar idioţi. Acesta este efectul crizei politice asupra stării noastre economice.