Cazul Victor, cazul Monica

Victor Alistar şi Monica Iacob-Ridzi sunt la fel de nevinovaţi. Problema este zelul cu care instituţiile acţionează într-un caz şi în celălalt.

Să ne amintim. În zilele premergătoare micii vacanţe de 1 Mai, ecranele televizoarelor se umpleau de reclame: Monica Iacob-Ridzi face sport, Monica Iacob-Ridzi e tânără, Monica Iacob-Ritzi se distrează. Acum, din spatele montării se iţeşte o poveste urât mirositoare, cu bani publici, circa o jumătate de milion de euro, despre care ministrul mărturiseşte senin că habar n-are cum s-au cheltuit.

Filmul acesta l-am mai văzut. Cu ministrul Turismului, Dan Matei Agathon, în rol principal, pe când încerca să ne bage pe gât năzdrăvănia Dracula Park. Cu Miron Mitrea pe post de personaj pozitiv în mai toate ziarele, alimentate din greu cu publicitate de stat, în mandatul 2000-2004. Cu familia lui Adrian Năstase, prezentată de televiziuni şi reviste colorate în lumini calde, la vila de la Cornu. Ştim ce s-a întâmplat până la urmă cu aceşti oameni ce se credeau veşnici pe soclu.

Iată însă că PDL, care a promis societăţii româneşti că va veni cu o o altă generaţie, cu alte mentalităţi şi cu alte metode, pare să meargă pe drumul deschis de Agathon, Mitrea şi Năstase. Că o face programat sau doar ameţit de putere, încă nu se ştie. Dar am putea afla curând – cazul Monica Iacob Ridzi este un test important. Vor reacţiona instituţiile statului? Sau vor băga capul în nisip, paralizate de groază, precum se întâmpla în timpul guvernării Năstase?

Şi mai e ceva: cazul ministrului Tineretului poate fi pus faţă în faţă cu un altul, mai puţin mediatizat, al familiei lui Victor Alistar. Agenţia Naţională de Integritate l-a dat pe mâna procurorilor fiindcă şi-ar fi îndemnat soţia, funcţionar în Ministerul Culturii, să comită fals intelectual, prin modificarea declaraţiei de avere. (Acum, să nu vă închipuiţi că era cine ştie ce avere – două maşini în leasing şi vreo 20.000 de euro proveniţi din drepturi de autor.)

Evident, în momentul acesta, până la un verdict al justiţiei, Victor Alistar şi Monica Iacob-Ridzi sunt la fel de nevinovaţi. Problema este zelul cu care instituţiile statului acţionează, într-un caz şi în celălalt. Dacă lucrurile continuă aşa, care va fi mesajul transmis societăţii? Că, dacă eşti cu cine trebuie, poţi să-ţi permiţi extravaganţe pe bani publici. Iar dacă te apuci să critici pe cine nu trebuie, cum a făcut Alistar, ca preşedinte al organizaţiei civice Transparency International, or să te caute procurorii. Nu că vei păţi mare lucru până la urmă, dar vei fi acoperit de rahat suficient cât să ţi se facă greaţă să te mai implici, de aici încolo.

Şi atunci, se va naşte, logic, o întrebare: ce fel de stat este acela care le transmite cetăţenilor săi un asemenea mesaj?