Mărirea şi decăderea procentului

Există cazuri rare de orbire cu păstrarea vederii. Citeşti un cuvânt, îl silabiseşti, dar înţelesul nu ajunge la creier.

Sunt cestiuni arzătoare la ordinea zilei… Nu mai pridideşte cronicarul, nu mai doarme politologul, nu se mai hrăneşte economistul. Ideile se ciocnesc în aer, creierele dau în clocot, s-ar înroşi de ruşine până şi tubul catodic, dacă n-ar fi trecut pe cristale lichide. Cu toate astea, în fiecare sediu de partid trebuie să existe câteva cămăruţe foarte răcoroase, congelate la minus două sute de grade, cât de rece e tehnologic cu putinţă, unde cele mai strălucite minţi ale aceluiaşi partid intră pe ascuns, dau drumul unei muzici liniştitoare şi… se iau cu mâinile de păr!

Nu criza în sine doare. În ciuda avântului mondial, România a fost în pagubă şi în recesiune timp de zece ani, între 1990-1999. Nu numai că am dus-o tot mai prost, dar incompetenţele guvernamentale cu perversiuni au pârjolit toate recoltele, lăsându-ne privilegiul de a aduce de acasă frânghia şi săpunul.

Cu toate astea şi în pofida jafului organizat la nivel înalt, n-am murit şi, în scurta perioadă veselă din ultimii cinci ani, ne-am reinventat inteligenţa, ingeniozitatea şi pofta de viaţă pierdută. Am mai cunoscut noi crize, n-o să murim nici din asta. Occidentul e panicat. Noi, nu. Însă suntem martorii analfabeţi ai celui mai straniu fenomen postrevoluţionar.

Hai să ne întoarcem în timp. Mai ţineţi minte cozile de la votarea din ’90? Cum stătea electorul proptit de secţiile de votare, nu cumva să piardă dl Iliescu şi FSN-ul alegerile? Mai ţineţi minte entuziasmul devastator al învingătorilor? Atât de devastator că a umplut adversarul de cucuie? Dar victoria PDSR din ’92? Văcăroiu era aşa de bine înfipt în şa, că patru ani a domnit ca un paşă. Cu chiu, cu vai şi foarte târziu şi-a pierdut procentele necesare. Oricum, în ’96, după victoria Convenţiei, entuziasmul era, iarăşi, atât de exploziv, încât, la numai şase luni de la triumf, se punea problema unor anticipate care să dea toată puterea Convenţiei… PDSR-ul ce-mi făcea? Praf şi pulbere.

Nivelul de încredere în Convenţie crescuse ameţitor. Doar greşelile în lanţ, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţie de masă ale noii guvernări au ţinut loc şi de propagandă, şi de campanie, şi de doctrină. Se ştie prea bine şi mai sar şi eu peste paginile cărţii de istorie. În 2005, marea durere a preşedintelui Băsescu a fost ratarea anticipatelor. Popularitatea DA era atât de mare, iar PSD atât de mic, încât s-ar fi realizat încă de pe atunci o guvernare de 70%. DA, naţiunea îşi glorifică şi îşi iubeşte conducătorii. Deşi a ales răul cel mai mic cu scrâşnete, poporul adoră sincer şi dezinteresat puterea oficială, a doua zi de la înscăunare. E o regulă. Iar cetăţeanul turmentat nu luptă niciodată contra guvernului. Că puterea e atât de bătută-n cap încât să muşte mâna care a băgat-o-n urnă – e altă poveste.

Ceea ce voiam să vă spun e că, la şase luni de la preluarea puterii, actualii guvernanţi au pierdut şi toată puterea, şi toată încrederea. Au ratat susţinerea populară. Iar cea mai evidentă dovadă e chiar procentajul de la europene, inferior celui de la parlamentare. Noua coaliţie a scăzut, cot la cot, cu zece la sută. A fost un eşec tăcut. Comentatorii au privit cifra, au desemnat învingătorul, dar n-au priceput semnificaţia. Chiar dacă se grăbesc să priponească ţara ca pe o vacă de muls, PD-L şi ubicuul partener de la putere în opoziţie, PSD, au pierdut deja partida.