Marcel Iureş: „Românii au jucat o piesă scrisă de altcineva”
0Actorul Marcel Iureş spune că forma pe care se organizează puterea în societate este greşită şi că toate mediocrităţile intră în politică. Într-o lume în care mulţi dintre noi aleargă după putere materială, Marcel Iureş crede că adevărata putere este cea întru Hristos. Liber din punct de vedere spiritual, sofisticat şi atent la subtilităţi intelectuale, cel care a creat Teatrul Act spune că starea actuală a societăţi
CARTE DE VIZITA
• S-a născut la 2 august 1951, la Băileşti.
• În perioada 1978-1981 joacă la Cluj-Napoca.
• Din 1981 joacă la Teatrul Bulandra.
• Este preşedintele Fundaţiei Cultural Artistice Teatrul Act.
• A pus bazele primei scene independente de teatru din România.
• A primit de două ori titlul de cel mai bun actor de teatru din România.
• S-a consacrat şi pe plan internaţional jucând în filme precum „Amen”, „Interviu cu un vampir”, „Pacificatorul”, „Gool!”
Omul îşi exercită drepturile şi când le înţelege şi când nu le înţelege, dar mai cu seamă când nu le înţelege.
- Adevărul: Ce este puterea?
- Marcel Iureş: Cea mai mare putere e lipsa de putere care înseamnă generozitate, sacrificiu, Hristos. Restul e o şmecherie!
- Ce părerea aveţi despre colegii dumneavoastră de breaslă care dau târcoale puterii, candidând la alegerile parlamentare?
- Sunt oameni călare pe un buştean undeva într-o apă tulbure. Nici măcar nu pot formula cu adevărat ce vor sau ce li se întâmplă.
- Dar poate unii sunt pasionaţi.
- E confuzie, n-am văzut nicio urmă de pasiune. Pasiunea are o răsturnare în viaţă, o găseşti undeva.
- Şi atunci?
- Noi avem câteva onomatopee şi câteva interjecţii şi chiar gesturi care nu mai necesită niciun fel de explicaţie sau formă sonoră. Dacă vreţi, facem o listă de genul „de ce nu”. Omul îşi exercită drepturile şi când le înţelege şi când nu le înţelege, dar mai cu seamă când nu le înţelege. E foarte simplu să abuzezi de confuzia dintre libertate şi nesupunere sau „ia mai lasă-mă în pace”.
- Poate acei colegi ai dumneavoastră simt o revoltă, simt că trebuie schimbat ceva.
- Revoltă? Păi dacă ne oprim doar la sintagme de-astea totul e posibil. Toţi ne putem exprima – şi gângavii, şi epilepticii, şi netalentaţii, şi mediocrii. E şi normal.
- Sunt, totuşi, nişte oameni a căror valoare e în afara oricărei discuţii. Nu vorbim despre nişte neaveniţi în zona publică.
- Dăm nume dacă vreţi, dar asta nu are nicio legătură cu politica sau cu actul de cultură.
- Hollywoodul îi are pe Schwarzenegger şi pe Reagan, doi politicieni remarcabili care au avut succes.
- America stă pe o reţea extrem de solidă şi coerentă în afaceri, în priorităţi, în ideea de putere terestră, de putere imperială. Ei au un ţel foarte precis, cu scule adecvate, competente, serioase. Nu e greu să devii lider acolo. Ei sunt practic baza ideii de condus.
- Nu v-a bătut vreodată gândul să vă implicaţi în viaţa politică?
- Nu, pentru că puterea e numită putere din alte cauze decât cred eu. Forma pe care se organizează puterea în societate este greşită. Cred în alt fel de putere, în puterea discernământului, puterea de a îndura, puterea de a suferi, puterea de a dărui, de a te abţine. Asceza, de pildă, este o putere mult mai mare.
- Cum definim puterea în cazul actorului?
- Despre asta se vorbeşte de obicei la sfârşit, despre puterea actorului. Dacă rămâne ceva... Eu sunt într-o situaţie de putere aparentă.
- O iluzie a puterii?
- Ea e la modul profund o iluzie. Cum e iluzia mesianică, a Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ. Iluzie mai mare decât asta nu există. O iluzie gigantică care ucide, omoară masiv multă lume. Dar ca să mă întorc la ce spuneam mai înainte, am un sentiment de putere care nu-şi găseşte o răsturnare substanţială, o formă, decât prin ce spun unii, prin devotamentul oamenilor din jurul meu, prin forţarea de a fixa în memorie o faptă.
„Teatrul nu e o afacere niciunde în lume”
- Ce e teatrul, revoltă sau business?
- Nu, teatrul nu e o afacere niciunde în lume. Teatrul ca stare, ca instituţie, ca preocupare.
- Nici la Londra?
- Am auzit o situaţie năstruşnică la Londra, cum că au listat un pachet de teatre la bursă.
- Shakespeare scotea bani din teatru?
- Nu, nici vorbă. Poate, aşa, îndrăgostiţii de teatre din sate sau de la curţi veneau cu câte o limonadă sau o bragă, cu o găină friptă. Nu s-a făcut niciodată avere din asta. Niciodată arta nu a fost o afacere.
- Dar Teatrul Act ce este?
- Mi-e greu să vă spun acum. Nu ştiu. E o parte esenţială din viaţa mea şi ea nu se opreşte la cuvânt, la obiect. Conţine, are sens pentru că sunt oameni ca Alexandru Dabija, Marina Constantin, Mihai Măniuţiu, actori - Constantin Drăgănescu, Vali Seciu şi câţi au mai trecut şi sunt acolo, sunt impregnaţi în perete, fac parte din viaţa mea. Contemporaneitatea are o realitate care ascunde nişte dimensiuni extrem de trecătoare.
Presupune un efort de atenţie şi de drag, de iubire. Asta numesc eu relaţie de rudenie. Dacă putem extinde chestia asta la nivel de grup, de ţară, de popor, de naţie ne regăsim rude. Dispar nerudele, dispar străinii chiar din sânul nostru. Mă refer aici la o parte din politicieni care se comportă ca nişte străini.
- Teatrul Act trebuie să meargă, să-şi plătească actorii, lumina, să vândă bilete, trebuie să existe la modul material. Ca orice om, are nevoie de un minimum pentru a exista. Cum se întâmplă asta?
- De zece ani până şi eu am ajuns să fiu uimit cum se poate întâmpla aşa ceva şi să iasă.
- Cine vine la dumneavoastră, la Teatrul Act, cu „limonada” şi „găina friptă”?
- Nu, întâi am avut un mare noroc şi acesta e şi unul dintre paradoxuri. Aşa lucrează viaţa. Paradoxul constă în cumpănirea binelui şi a răului. Practic am fost şterşi de la Teatrul Odeon de regimul politic din 1994. Răul acela a fost şocant şi dacă nu eram atenţi, ne desfigura pe toţi.
S-a născut, dacă vreţi, o revoltă. Am atins o temperatură critică în care am zis că noi suntem încă în slujba culturii române, nu a guvernului sau a partidelor. Noi aveam altă treabă şi atunci, trecând peste suferinţa asta, am făcut o fundaţie. Aici încep detaliile care sunt esenţiale. Pe fondul acesta de revoltă, de depresie, de tristeţe şi de febră am întâlnit o persoană care se numeşte Lelia Ciubotariu, actriţă care lucra pentru o firmă de publicitate aflată sub contact cu Connex, la vremea aceea.
Am găsit în felul acesta o mare companie cu ajutorul căreia am luat un spaţiu pentru a ne desfăşura activitatea. Am găsit în mijlocul Bucureştiului, la subsolul clădirii din Calea Victoriei 126, o fostă sală de şedinţe, plină cu tot felul de lozinci, tablouri, pancarte cu inscripţii de genul „Trăiască PCR în frunte cu tovarăşul...”. Am dat peste un domn, Octavian Neculae, cu care am călătorit mult prin subsolurile Bucureştiului.
De exemplu am văzut reţeaua de depozite de carte a Ministerului Culturii, a editurilor uitate din 1950. Domnul Octavian Neculae a spus că e o nebunie, dar l-am adus pe domnul Ciulei în spaţiul acela, între timp au venit banii, am întâlnit o altă doamnă de 1,65 metri, care e o bombă atomică pe picioare, şi într-o lună jumătate a scos şapte basculante de mizerie.
Apoi l-am adus pe domnul profesor Cişmigiu, cel mai mare specialist în seismologie şi rezistenţă în clădiri. Cu permisiunea dumnealui ne-am mai dus un metru în pământ pentru că trebuia pe tavan să se pună proiectoare. Cert e că în şase săptămâni spaţiul era asanat, pregătit să punem proiectoarele, cu maşină de climă, cu sistem de încălzire, cu absolut tot.
- Ce aţi jucat prima dată acolo?
- „Cetatea soarelui”. Înainte am făcut o coproducţie cu britanicii, pe nişte bani strânşi împreună din Anglia. Ne-au sărit în ajutor, după crima din Odeon din ’94, artiştii britanici.
- Aveaţi impresar la acea vreme?
- Nu. Acum am unul la Los Angeles şi unul la Londra.
- Cum aţi luat legătura?
- Asta e altă întâmplare. Culmea e că ne ducem prin străinătate să găsim norocul şi norocul e la noi acasă. Pur şi simplu a venit un agent, cel mai mare din lume, adus de domnul Caramitru, care cred că încă era ministrul Culturii, să vadă în România artişti.
Era o încăpere mare cu uşile deschise, nu voia nimeni să vină. Am tot invitat oameni şi producători de film şi de teatru. A văzut doar „Richard al III-lea” care se juca la vremea aceea în Capitală, i-a plăcut foarte tare, ne-am întâlnit la un restaurant şi m-a întrebat dacă vreau să intru în „nenorocita şi decadenta” asta de industrie a banilor mondiali.
Peste trei săptămâni mi-a trimis un scenariu, „Interviu cu un vampir”. Aşa a fost debutul. Dar am ajuns de la rolul al treilea, rolul pe care trebuia să-l joace Banderas, la vampirul numărul 40. Noii veniţi trebuiau să treacă prin vampirologia sistemului.
„La noi în fotbal se simulează industria şi performanţa”
- Cum a fost experienţa cu filmul „Gool!”?
- M-au dus la Newcastle United. Am fost la antrenamente acolo, cu toţi băieţii aceia. Am văzut echipele, am văzut cum se antrenează. E o industrie care nu simulează. La noi se simulează industria şi performanţa. Şi mi-am dat seama de ce-l plătesc pe Alan Shearer care are monument în piaţa publică din oraşul Newcastle. E cel mai scump fotbalist neaoş britanic. Ronaldo şi Ronaldinho sunt nişte copii. Era plătit cu un sfert de milion de lire sterline pe săptămână. Acela era salariul lui.
- Cum era privit în grupul acela?
- Nu, e o forţă! A încasat toate injecţiile sistemului de performanţă. Îl băgau în minutul 42 al meciului şi până la pauză marca un gol, fără dubii. Alerga non-stop şi marca dintr-un unghi de 3 grade.
- Acum mai căutaţi roluri de genul acesta?
- Slavă Domnului că nu le caut eu, le caută agentul!
- Aţi păstrat legătura cu industria de film britanică?
- Industria de film britanică este extrem de specifică. Are o măsură formidabilă, e ultraprofesionistă şi nu are treabă cu ceea ce se cheamă imperialismul prin film.
- Cum e să joci Shakespeare şi apoi să joci un rol de vampir?
- Sunt lucruri şi mai grave. Nu mă priponesc în ideea că fac o carieră cinematografică. Nu rămân acolo, nu am cum, am altă treabă.
- Au existat „binevoitori” care v-au pus beţe în roate în această carieră internaţională?
- Am fost educat, asemenea majorităţii oamenilor din zona rurală, să nu dau vina pe nimeni pentru neputinţele mele. Ce n-am putut eu să fac am perceput ca un atac venind din mine însumi, din neputinţa mea.
„Cred că în anii `90 am jucat o piesă scrisă de altcineva”
- Cum v-aţi pricopsit cu „prietenii” politici care v-au făcut greutăţi?
- N-am ştiut niciodată cine sunt. Ceea ce s-a întâmplat a avut valoarea unei poticneli şi atât. Nu mă mai interesează. În general facem greşeala de a plânge pe umărul infractorilor. Cred că e o dovadă de minimă normalitate să nu ai mânie. Asta e o mare capcană în care ne-au atras autorităţile vreo 15 ani. Fiind un om sănătos şi la cap, şi la trup, nu am de ce să încep să sap într-o groapă cu gunoi. Asta ca să ce? Dacă acolo ar fi o brăţară de aur sau secretul supravieţuirii noastre în ultimii 150 de ani, da, atunci aş căuta.
- Deci libertatea presupune detaşare?
- Da, ca orice lucru paradoxal şi tragic.
- În 1990 ne-am aruncat în libertate cu foarte multă pasiune.
- Nu ne-am aruncat. Am jucat o piesă scrisă de altcineva, aşa cred. Noi ştiam despre ce e vorba doar că nu aveam exerciţiul înjurăturii, al „NU”-ului, al scuipatului. Nu mai era un duşman. Erau mai mulţi.
- Nimeni nu a vrut să-şi refuze acest exerciţiu.
- Bineînţeles, era plăcerea mult prea mare, a unui om care în sfârşit a ieşit în curte, a descoperit că are o „cameră” în plus în propria ţară.
- Privind înapoi, regretaţi că aţi fost în Piaţa Universităţii?
- Nicio secundă.
- Dar spuneaţi că am jucat o piesă scrisă de alţii şi că am fost manipulaţi...
- Da, păi de ce aş regreta ce am făcut la ora aceea? Nici vorbă! Era peste credinţă, nu avea legătură cu credinţa. La credinţă se ajunge greu. E cel mai bizar şi paradoxal lucru pe lumea asta. Nouă ne dădeau lacrimile. Era o chestiune mai mult de pasiune, era începutul unei chimii minime în jurul unui grup de oameni care până la urmă s-au dovedit a fi destul de modeşti.
De ce zic modeşti sau semivirili? Pentru că în clipa în care începi să organizezi entuziasmul, pasiunea, detenta, ai o mare problemă. Practic începi să faci un sistem. Şi eu cred că “domnul” Iliescu şi tot cominternul sau semiinternul au fost dezamăgiţi. El voia un duşman mai tare şi şi-a făcut propriii duşmani. Îmi pare rău pentru el... Societatea românească i-a dat un răspuns destul de bâlbâit.
- Ce aţi simţit când l-aţi văzut în alegerile din 2000 pe cel care a fost simbolul Pieţei Universităţii, Marian Munteanu?
- Un om care a fost bătut în felul acela... Te ia groaza! În mod normal aici e o grozăvie, numai că noi nu mai trăim la nivelul acesta de intensitate. Suntem bătătoriţi. Doar să ne dea unul cu o bardă ca să zicem că e violent. Violenţă e şi să-ţi răspundă unul ritos sau nepoliticos.
- Vi s-a propus să intraţi în politică?
- Nu, chiar nu! A fost o tentativă, dar nu în politică, ci undeva în CNA. Am avut o discuţie exact despre putere. Mi s-a spus: aveţi putere, aveţi bani. Nu, putere şi bani am şi eu, am zis. Răspunsul a fost nesatisfăcător. Oricum, nu am de gând să intru în niciun fel de partid. În schimb, am prietenii minunate şi miraculoase în ordinea de idei a ceea ce trăim, a ceea ce vedem în jur. Prietenii care nu au legătură nici cu partidul, nici cu ideologia.
- Trăim într-o lume a trădărilor miraculoase, mai puţin a prieteniilor.
- Nu, trădările sunt toate aşteptate. E fundamentul vieţii! Dar prietenia, şi încercată şi neîncercată, e miraculoasă în clipa în care rezistă. Că noi pornim mereu cu lucrurile de la sine înţelese.
„În Vest e o neputinţă care vine din prosperitate”
- Aţi resimţit în Occident veştejirea spirituală?
- Ca orice societate fluidă, tabloul nu pare să aibă asperităţi. Clasele sunt aşezate acolo unde trebuie, prosperitatea e ok, e măsurabilă, e cuantificabilă, se împarte. Comunicarea pe verticală şi orizontală e ok, aşa că nu poţi să zici, plimbându-te sau stând într-un oraş 3 luni, un an, că există o asperitate.
E o neputinţă care vine din viteză, din prosperitate, din lux. Ne interesează pe noi faptul că-l doare măseaua pe pilotul care ne duce în Los Angeles? Nu ne interesează, evident. Întrebarea e corectă şi pot să vă zic că baricadele nu sunt dărâmate aşa uşor în istorie şi în cultură.
Sunt lăsate de viaţă, de natură, de istorie cu o funcţie. Faptul că nu mai există graniţe sau puncte vamale nu înseamnă că noi nu suntem totuna şi nu avem nicio problemă. Sigur că nu e nicio problemă să-mi cumpăr ciorapi din Budapesta şi acadele din Turcia, dar nu la asta ne referim când vorbim de baricade sau de limite.
Există un fel de obstacol, o zonă intermediară în spiritualitatea organizată, între religiozitatea practicată prin sistem, prin Biserică, care e normală, e naturală, e descărcată de fior, în mod vizibil. Sunt oameni care se roagă, care fac mişcările, cultul. Pantomima e acolo, e normală.
- Se roagă în mod organizat.
- Dar nu e nimic rău în asta! Când practici o religie sau alta, dispare povestea, dispare misterul, e o metafizică complicată. Putem să ne ducem chiar într-o zonă filosofică. Ne batem pe burtă cu popa, popa mai vorbeşte la telefon, dă mail-uri... E veselă, e neaşteptată relaţia asta. Dar asta e peste tot în lume. În schimb, există un spate în care oamenii sunt liber cugetători adevăraţi sau oameni care plătesc preţul gândirii, al problematicii. Se consumă, ard să înţeleagă unde e creştinismul.
- Vă puteţi defini într-un curent politic, ca principiu de viaţă?
- Stânga e o imposibilitate metafizică, umană. De ce? Pentru că ea conţine un mesianism, un socialism de la înfiinţarea ei. Ar trebui doar un efort al stângii de a coagula lumea în jurul persoanei lui Iisus Hristos, Dumnezeu întrupat. Mulţi pot să spună că e o născocire.
Da, dar daţi-mi altă născocire mai tare ca asta! Gândind aşa, m-aş duce la stânga. Iar dacă dreapta n-ar însemna un secularism şi o împrietenire falsă, ce înseamnă sacru, tradiţie, istorie, memorie universală, dacă n-ar însemna doar simularea sau utilizarea în mod fals a acestei memorii, m-aş duce la dreapta.
Problema este că vorbim de o orizontală – stânga-dreapta. Politicile toate la vremea asta sunt orizontale, adâncimea e ceva pe verticală. Creştinismul a ajuns un club, bisericile însele au ajuns un club. Totul e desacralizat.
- Sunteţi ferm convins că desacralizarea se manifestă la nivelul întregii societăţi contemporane, dar avem încă, cel puţin în Ortodoxie, focare de spiritualitate foarte puternice.
- Mie îmi lipseşte ceva la întâlnirea cu dumneavoastră. Eu nu am niciun fel de fervoare religioasă, nu am un frison religios. Am un frison al credinţei, al sacrului, al neputinţei, al felului ăsta de Golgotă zilnică. Eu sunt mulţumit când fac trei cruci şi îngenunchez. Intru în biserică cu un gând pentru că am eu nevoie de asta. Nu sunt practicant.
- Să înţelegem că aţi constatat o transformare a credinţei în superstiţie?
- Cred că superstiţia e antecedentă. Superstiţiile sunt nişte forme desfigurate sau nişte răsturnări umane care par derizorii, dar ele îşi au originea într-o mecanică a fiorului. E un tip de ancestralitate neputincioasă, e un ecou. Dacă auzim o şoaptă e mai înspăimântător decât răcnetul unuia de lângă noi.
- Societatea aceasta mică în care trăim, în care vârfurile se sufocă, nu credeţi că este superioară societăţii occidentale din punct de vedere spiritual?
- Am avut întotdeauna o rezistenţă la definire sau la discernământul prin comparaţie. Analiza e operaţia cea mai simplă, după mine. Cred mai tare în răsucire, în scufundare şi asta înseamnă mai degrabă asumare. M-am dezobişnuit de mult să fiu spectatorul propriei mele ţări, propriei mele limbi.
„Nu-mi permit să mă enervez în România”
- Cum vi se pare filmul rusesc?
- O mare şcoală culturală, gigantică. Are ceea ce nu are nicio altă cultură - premoniţia. Are profeţi precum Dostoievski, Soloviov, Turgheniev. E un popor înnăscut şi înzestrat cu o mare problemă.
- Şi românii au Golgota lor...
- Nu există popor fără Golgotă. Din păcate, cred că e mai tare globalizarea ca obstacol decât ca motor al mersului înainte. Această unificare, care nu are legătură nici spirituală, nici culturală, nici economică, darămite religioasă, devine acidă, e ca un fum. Deci te aruncă într-un pachet de operaţii pe care n-ai nevoie să-l faci.
- Dar nici nu poţi să fii în afara lui!
- Ni se spune să fim globali, dar noi suntem! Sunt drepturile omului, le practicăm, le avem dinainte.
- Vorbeam de putere şi ne întoarcem la putere.
- Altă putere.
- Ce vă enervează cel mai mult în România?
- Eu nu-mi permit să mă enervez în România. Nu-mi permit să mă răstesc la nimeni în România. Am priceput destul de repede dihonia care a fost instalată în noi. Se referă în primul rând la ceea ce avem în interior. Trebuie rezolvată problema în interiorul nostru.
- Deocamdată strângem din dinţi...
- E normal. Strângi din dinţi la neputinţă, la prostie, la mârlănie. Cu tristeţe, cu grijă, cu suferinţă, cu mâhnire când vezi atâta depresie a omului în faţa propriei lui icoane. Suntem un popor cu o fibră colosală, un popor cu un destin formidabil, cu o limbă de care toţi trag, pe care pun acid, o limbă care a ţinut practic un imperiu cultural, spiritual, simbolistic.
- Cum vă raportaţi la engleză, de pildă, limba în care vă faceţi meseria?
- Am avut noroc că am învăţat-o de la docheri, de la şoferii de taxi, de la chelneri, de la oamenii de pe stradă.
- O simţiţi la fel ca limba maternă?
- Astea sunt repere, dar dacă vorbeşti în limba lui Shakespeare, eşti cineva. Eşti european, eşti mondial. Te înţeleg toţi. Orice limbă natală, maternă, e o fiinţă, o persoană, se topeşte în tine. Vorbeşti o altă limbă, bagi altă persoană şi o vreme e în vizită.
- Gândiţi în româneşte când interpretaţi un rol în engleză?
- Sigur că da. Asta e atitudinea mea sau aşa trăiesc eu în limba mea. Sunt oameni care îşi şterg „softul”, dar eu nu cred că sunt capabil de asta.
Briefing
1. Despre noile generaţii de intelectuali. Trendul? E şchiop rău de tot! E ca şi cum ai tăia coada şarpelui. Sigur că-i creşte alta, dar durează. E o întreagă clătinare. Unii sunt isterici şi vor să ne asumăm nereuşitele. Sunt oameni care au fost marginalizaţi din cauza regimului. Dar eu ştiu oameni care n-au fost marginalizaţi şi care n-au făcut nimic. Sunt mari profesori, mari sociologi, mari spirite pe care urmează să le descoperim.
2. Noul val de actori. Eu cred că noi talente cresc lângă noi. Dar nu e ca în chirurgie meseria asta, nu se fură meseria asta. Eu am avut noroc cu Moraru, cu Amza Pellea, cu Cotescu, cu profesori şi actori mari. Asta e şansă şi noroc. Am avut noroc să mă nasc, să cresc în perioada aia de timp. Mă uitam cu frison, cu sfială la toţi marii actori.
3. Cum sunt văzuţi românii în afară. Prin faptul că eu am o carte de vizită, că sunt un bun actor, exclud comentarii sau dubii. Eu nu mă adresez oricui, am un purtător de cuvânt, de imagine şi atunci am o treabă. Nu stau la taclale, să mă lupt în zona socială. Îmi fac treaba bine pentru că m-au mai chemat, m-au plătit şi toate au fost în regulă. Ne plângem de „giganticele” probleme ale analfabetismului şi minorităţilor. De ce ar trebui să fim noi mai vinovaţi că avem 5% analfabeţi, decât ei care au 25%?
4. Despre actori mari şi mici. Sunt nume mari care nu acoperă personalitatea lor, nu acoperă notorietatea sau dimensiunea imaginii. Asta e peste tot. Şi la preşedinţi de ţări e la fel. 90% din ei, în lume sunt păpuşi, sunt paratrăsnete sau susţinători de steag. Posibilitatea asta de a găsi rama umplută cu un tablou valoros e undeva la ţară. Dar preşedinţii şi miniştrii nu lasă nimic, de obicei lasă dezastru.
„La noi, procedura e mai tare decât viaţa”
- Ce vă supără cel mai tare în politica românească?
- Partea umană. La noi nu se face politică decât cu mici excepţii. Sunt câteva persoane... Doar spectacolul e mare. Cuvântul „politică” ar trebui să fie răspunsul modern la ceea ce se cheamă „imperator”. Imperator însemna un organizator, era încărcat cu o misiune copleşitoare, omul care trebuia să facă totul bine. La noi toţi anonimii, toţi flecarii, toate mediocrităţile intră în politică.
Fac comisii, au învăţat să manevreze toate şmecheriile astea instituţionale şi nici nu ştii cine sunt. Când e să ia o decizie, ei înfiinţează o comisie. Se dau în dosul unei operaţiuni. Procedura, cu toată problematica ei, e mai tare decât viaţa. Dar nu e politică, e o simulare. Politica e ceva serios, are o ţintă, are chiar o mistică.
- În cât timp credeţi că o să scăpăm de „personulităţi”?
- N-am scăpat de „personulităţi” de la Eminescu încoace. Eminescu a murit aşa. Arghezi spunea despre Bucureşti ceva înfiorător, era practic o imprecaţie tragică. Se întreba plângând şi răsuflând foarte greu – „Ce ai să ne oferi?”. Nimic. Bibliotecile sunt închise, universităţile au profesori, dar n-au studenţi şi au studenţi fără profesori, arhiepiscopii au tot felul de văduve.
Textual spunea că este urbea în care zeci de mii de broaşte zac încălecate, coit nesfârşit în care nu moare nimeni, nu e înjunghiat nimeni, nici din gelozie, nici că i s-au furat banii, în care judecătorii cad la pace cu trădătorii, în care amanţii nu mor. Aşa s-a ajuns şi în proletariat.
Proletariatul este nonmuncitorul care are drepturi. Puterea nu este un drept. Pentru mine, puterea e o datorie, mai mult decât o obligaţie. Datoria e partea vizibilă a unei genealogii. Puterea e genealogică în om, a fost sădită. Ce mă întristează cel mai tare în Ţara Românească e lipsa de libertate. Oamenii nu sunt liberi, nici sentimental, sunt ocupaţi, se lasă invadaţi.
E un fals activism şi e mereu pe lângă faptul istoric. „Evoluţia” noastră în interior şi în cultura noastră s-a răsucit pe loc. O râşniţă care s-a învârtit la nesfârşit.
Pentru mine, puterea e o datorie mai mult decât o obligaţie. Datoria e partea vizibilă a unei genealogii. Puterea e genealogică în om, a fost sădită.
Se încarcă comentariile...
