Lipsa de competitivitate, principala cauză a adâncirii deficitului extern

România nu este pregătită să înlocuiască "economia bazată pe salarii mici" cu "economia bazată pe inovaţie" Ne apropiem de scadenţa dezvoltării haotice a economiei. Auzim tot mai

România nu este pregătită să înlocuiască "economia bazată pe salarii mici" cu "economia bazată pe inovaţie"

Ne apropiem de scadenţa dezvoltării haotice a economiei. Auzim tot mai des în ultimul timp că "am ajuns la un deficit extern excesiv, chiar periculos". Realitatea începe să fie conştientizată şi de autorităţile de la Bucureşti. Soluţiile adevărate ale problemei nu se întrevăd pe termen scurt.

La sfârşitul săptămânii trecute, preşedintele interimar, Nicolae Văcăroiu, a declarat pentru Reuters că "riscul unei corecţii a cursului de schimb este enorm, având în vedere soldul de plăţi". Altfel spus, cursul poate începe brusc să crească (leul să se devalorizeze), pentru că deficitul de cont curent este la un nivel foarte ridicat. Chiar dacă declaraţia preşedintelui interimar poate părea excesivă pentru această demnitate în stat şi explicată în principal prin raţiuni politice (iată ce "moştenire" am primit), în realitate nu aduce nimic nou. De fapt, chiar asta spune şi bunul-simţ economic - când o economie nu-şi mai poate duce deficitele îşi erodează credibilitatea. Se pune tot mai insistent întrebarea - cu ce vor acoperi ieşirile de capital care sunt mai mari (două miliarde de euro, după primele două luni ale anului) decât intrările, în special din cauza importurilor care cresc mult mai repede decât exporturile? Investitorii încep să-şi retragă plasamentele de valută, moneda naţională scade. Populaţia se orientează spre valută. Urmează creşterea rapidă a preţurilor (inflaţie). Economia, în ansamblu, începe să o ia în jos, şomajul în sus. Un tablou sumbru va înlocui imaginea de stabilitate de acum. Şi oricât de excesivă ar părea acum rezerva valutară a BNR (21,5 miliarde de euro), nu va fi suficientă să alunge pesimismul, odată instalat.

Nu vom mai insista pe acest subiect, care a mai fost tratat, inclusiv în paginile ziarului Adevărul. Mai important ar fi să vedem ce se face pentru rezolvarea problemei deficitului?

Cu şase procente nu se face primăvară

"Premierul Tăriceanu i-a cerut ministrului muncii să analizeze situaţia de pe piaţa muncii şi, împreună cu Ministerul Economiei şi Finanţelor, să pregătească reducerea contribuţiei la asigurările sociale cu aproximativ şase procente", se arată într-un comunicat al guvernului de la sfârşitul săptămânii trecute.

Şi acest anunţ pare excesiv (ar fi cea mai mare reducere operată într-o singură etapă), dar, dincolo de interpretările de natură politică, poate fi considerat un prim pas în găsirea unei soluţii rapide la problema deficitului extern. Reducerea costului muncii face o propagandă eficientă în materie de atragerea investiţiilor străine directe. Iar atât timp cât investitorii străini nu vor ezita să deschidă unităţi de producţie în România, se poate considera că deficitul extern este sustenabil, deci sunt evitate consecinţele pomenite mai sus.

Până acum, mult clamatul "cost mic cu forţa de muncă" din România se baza (excesiv) pe salariile mici, mai mici chiar decât în celelate ţări din Est. Cum, în ultimii ani, salariile au început să crească, iar munca la negru începe să nu mai fie tolerată, a venit timpul să se umble la cealaltă componentă a costului muncii - taxele şi contribuţiile. Reducerea impozitului la 16% pare să-şi fi epuizat efectele, astfel că e de aşteptat reducerea contribuţiilor. Aici ar trebui văzut însă şi reversul măsurii. Chiar şi guvernul admite că trebuie "pregătită" reducerea CAS-ului. Aceste contribuţii sunt sursa pe care se bazează (excesiv) plata pensiilor. Iar cum la noi revin aproape 1,2 pensionari la un salariat, este clar că orice tăiere de procente implică calcule şi... bani. De unde se vor acoperi pensiile actuale, ca să nu mai vorbim de cele majorate? Dacă nu vor creşte celelalte încasări bugetare (şi e greu de crezut că aceasta se va întâmpla peste noapte), guvernul va trebui să se împrumute suplimentar şi astfel va creşte deficitul bugetar, care se va adăuga la cel comercial... Şi aşa revenim la problema deficitului. Un factor critic în aceste condiţii va fi încrederea pe care o vor arăta investitorii în economia românească.

Cumpărăm tehnologie, vindem... muncă brută

Investitorii vor dori însă să vadă şi ceva eforturi de schimbare din partea economiei româneşti. Intrăm astfel pe terenul soluţiilor cu bătaie lungă - reducerea deficitului prin câştigarea competitivităţii. Spus direct, nu poţi fi mai bun decât altul dacă nu inovezi, dacă nu vii cu o plusvaloare bazată pe tehnologie şi creaţie proprie.

Ultima ediţie a Global Competitiveness Report 2006-2007 a coborât România de pe poziţia 54 pe 68, după indicele de inovare. Probabil că această cădere este prea excesivă, "pare un dezacord statistic, pentru că nicio ţară nu poate fi declasată rezonabil atât de multt, într-un an de creştere economică susţinută", după cum notează analiştii Grupului de Economie Aplicată (GEA), în ediţia a patra a raportului "România şi Agenda Lisabona", prezentată săptămâna trecută.

Dar tot ei precizează că o componentă importantă a acestui indice de inovare este gradul de cooperare dintre universităţi şi economie. Or, cooperarea redusă a fost observată recent inclusiv de comisarul european Potocnik.

Statistica arată clar o capacitate limitată a economiei bazate pe cunoaştere în România, în ciuda transferului de tehnologie din afară. "În timp ce importurile high tech reprezintă 12% din total importuri, exporturile high tech reprezintă doar 4% din total exporturi", arată raportul GEA. (High tech este exprimarea generică pentru produse din sectoare precum tehnică aerospaţială, de calcul, telecomunicaţii, electronică, farmacie, instrumente ştiinţifice, chimie, armament). Eficienţa inovaţiei poate fi măsurată prin abilitatea firmelor de a transforma "intrările de inovaţie" (educaţie, investiţiile în inovaţie) în "ieşiri de inovaţie" (veniturile obţinute de companii din produsele noi, angajaţi în sectoare high tech, patente). Iar dacă în 2004, după dinamica indicelui european de inovare, România era considerată o economie care "recuperează", în 2005 cobora la statutul de economie care "pierde teren".

Companiile de-abia investesc în pregătirea personalului

Pentru 2007, GEA estimează creşterea pe ansamblu a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare la 0,7% din PIB (0,6% în 2005). Dar, dincolo de faptul că este insuficientă (Uniunea Europeană recomandă, prin Agenda Lisabona, minimum 3% din PIB), nu este în sine o garanţie pentru creşterea economiei bazate pe inovare. Cu atât mai mult cu cât mai bine de jumătate din aceste cheltuieli vin din partea statului. Agenda Lisabona cere ca statul să aibă o contribuţie de o treime, iar restul să vină din partea economiei.

Greu de spus însă cât de mult conştientizează companiile autohtone nevoia de inovare, în condiţiile în care prea puţine sunt interesate chiar şi de banala perfecţionare a personalului. În 2005 şi 2006, Agenţia pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti nu a cheltuit "niciun leu" din suma destinată subvenţionării formării profesionale a angajaţilor. Preşedintele AOFM Bucureşti declara, săptămâna trecută, pentru Mediafax, că "angajatorii nu sunt interesaţi să investească în personal, pentru că, odată specializaţi, oamenii pleacă în altă parte, la salarii mai mari". De altfel, raportul GEA citează statistici care arată că, în 2003, numai 1,3% din populaţia între 25 şi 64 de ani a participat la cursuri de pregătire sau educaţie. Evident, procentul ne plasează în coada Europei. La fel stau lucrurile şi în cazul pregătirii superioare - 23% din populaţia între 18 şi 24 de ani a părăsit orice formă de educaţie. Evident, statul român este printre ultimele în Europa şi la capitolul cheltuieli pentru educaţie.