Limbaj politic

Respectul pentru celălalt, pentru regulile de bună-purtare şi pentru limba română a fost definitiv îngropat.

Mă întreb, uneori, ce fel de oameni trebuie să fie aceia care, pe forumurile de la sfârşitul câte unui articol, se înghesuie să posteze înjurături groase, bancuri birjăreşti, ba chiar ameninţări cu linşajul. („Pleşule, eşti un tâmpit. Mai bine ai muri!“ – suna deunăzi comentariul unui compatriot la o opinie a mea despre votul universal.)

Dar în fond – îmi spun – e vorba de fiinţe destul de nefericite. Mi-i pot imagina pe unii dintre ei aşteptând nerăbdători o săptămână întreagă ca să pună în coada articolaşelor mele - şi ale altor câtorva „clienţi“ - interminabile şiraguri de tinichele. Ipochimenii sunt, totuşi, cititorii mei! Nu obosesc să mă frecventeze, fie şi pentru a se umple de furie.

Uneori, îi privesc cu un soi de duioşie: îmi amintesc de bietul socru-meu, care, înainte de 1989, deschidea televizorul (plin de reportaje şi omagii dedicate lui Ceauşescu) din pura plăcere de a sudui, o oră-două pe zi, politica partidului. Aşa şi dânşii: trăiesc din satisfacţia de a mă căsăpi.

După care adorm, probabil, liniştiţi, încântaţi de marea şi anonima lor ispravă: încă o săptămână de răfuială cu Pleşu! Pleşu-leşu! Pleşu-Preşu! Pleşu comunistu’, securistu’, pupincuristu’, căpătuitu’! Viaţa începe să capete sens când te poţi distra atât de bine aruncând cu şobolani de după perdea!

Dar există un motiv şi mai serios să nu port pică harnicilor mei distribuitori de dejecţii (ba chiar să le cer iertare pentru că le provoc, cu regularitate, ditamai indigestia intelectuală): e destul să răsfoiesc ziarele ca să-mi dau seama că, faţă de politicienii noştri şi faţă de unii gazetari, bombănitorii mei nu sunt decât nişte amatori inocenţi, nişte învăţăcei palizi, încă în faza abecedarului: mărunţi gargaragii de culise, mânioşi de ocazie, puberi nevrotici.

De ce n-ar vorbi ca pe maidan, dacă VIP-urile noastre parlamentare, guvernamentale şi prezidenţiale se întrec în măscări şi zoaie. De la un fruntaş pesedist aflăm că ministrul Berceanu e un „tâmpit“, sau că primul-ministru e un „ţâşti-bâşti“. Preşedintele ţării e, pentru alţi reprezentanţi prestigioşi ai „aliaţilor“, „o Iudă“, „un bădăran“. Nu sunt menajaţi nici Videanu, nici Blaga, nici Pogea. „Să-i atacăm!“ – strigă, surescitat, Mircea Geoană, năpădit de amintiri din copilărie.

Nu-i vorbă, nici „victimile“ nu dorm în front. Preşedintele însuşi declară, şugubăţ, că şcoala scoate „tâmpiţi“, după ce, altădată, vorbise de „ţigănci împuţite“, „găozari“ ş.a.m.d. Cât despre limbajul unora dintre gazetarii noştri, el intră, temerar, în acelaşi cor al insultei voios rudimentare. „Ironiile“ bazate pe aspectul fizic (ca de pildă inflaţia de aluzii „fine“ la statura lui Emil Boc), sau pe numele împricinatului (vezi băşcălia din jurul numelor lui Liiceanu, Patapievici şi al altor „trădători“ de neam şi ţară), analogiile zoologice („guzgan roz“), sau pur şi simplu lovitura sub centură, „la gioale“, „unde-i greu voinicului“ – toate sunt bine-venite când adversarul trebuie nimicit.

Câştigă cine înlocuieşte mai bine argumentele cu formula mitocănească. În loc de dezbatere, îmbrânceală, în loc de idei, sudălmi, în loc de scenă politică, groapă de gunoi. Respectul pentru celălalt, pentru regulile de bună-purtare şi pentru limba română a fost definitiv îngropat. Ne plângem mereu că ţiganii (OK! „romii“) ne strică imaginea în străinătate. Dar faţă de felul dezmăţat în care ne-o stricăm singuri la noi acasă, ei sunt tot atât de nevinovaţi ca amicii mei de pe forum...