Lena

Magdalena Boiangiu, Lena, a fost, încă din zorii «Dilemei», un reper inconturnabil al redacţiei noastre, o prezenţă dătătoare de profil şi culoare.

M agdalena Boiangiu nu era un personaj confortabil. E exact ceea ce m-a cucerit, de la început, în felul ei de a fi. Puteai fi sigur, clipă de clipă, că îţi va spune fără menajamente tot ce crede, că nu va fenta sinceritatea de dragul unei politeţi convenţionale. Putea fi dură, putea fi imprevizibilă în radicalitatea opiniilor ei, şi asta pentru că refuza să fie „precaută“, convenabilă, fad prevenitoare. De aceea, mi s-a întâmplat de multe ori să-i cer sfatul: puteam fi sigur că nu îmi va spune ceea ce vreau să aud, ci ceea ce socotea că trebuie să aud. Rigoarea ei nu era, totuşi, lipsită nici de fineţe analitică, nici de cordialitate. Dar excludea orice formă de complezenţă, de abilitate acomodantă. Uneori, comportamentul ei exprima un tip de sensibilitate care semăna a susceptibilitate excesivă sau a exigenţă nemiloasă. Dar pentru privirea atentă, dincolo de forma uneori abruptă, se întrevedeau vulnerabilitate, delicateţe şi un mod inimitabil de a lua lucrurile în serios. Şi anume tocmai acele lucruri pe care mulţi le tratează, de regulă, drept neesenţiale.

Schiţa de portret de mai sus ar putea lăsa impresia că Lena era un om aspru, de o sobrietate astringentă. În realitate, ea dispunea de ample resurse de umor, aşa încât severităţile alternau fermecător cu buna dispoziţie colegială. Era o plăcere să împarţi cu Lena un episod de conversaţie prietenească şi un pahar de vodcă. Era un om drept, dar afectuos, un judecător lucid, dar nu un justiţiar acru. Râsul ei îmi aducea aminte, întrucâtva, de râsul Monicăi Lovinescu: abundent, sacadat, de o adolescentă candoare. Am vorbit de câteva ori la telefon în ultima perioadă, când drasticul verdict al bolii devenise culoarea zilnică a vieţii ei: era mâhnită fără melodramă, fără fasoane retorice, aşa încât te ajuta să poţi dialoga cu ea omeneşte, depăşind inexprimabilul situaţiei. Ultima dată am sunat-o, fără să ştiu, chiar în ziua sfârşitului. Cineva din familie mi-a spus că Lena nu mai e abordabilă, că nu mai poate comunica. Era modul ei de a duce sinceritatea până la capăt...

Dincolo de emoţiile private, simt însă nevoia să semnalez şi o îngrijorare de breaslă. Magdalena Boiangiu era un profesionist de rang înalt. În domeniile de care se ocupa, fie că era vorba de teatrologie sau de politică externă, era perfect informată şi de o impozantă subtilitate. Ştia tot şi înţelegea lucrurile în profunzime. Era, de asemenea, un gazetar exemplar, de la care se putea învăţa meserie. În preajma ei, nu erau îngăduite superficialitatea, improvizaţia, eschiva, falsul. Disciplina acumulării harnice, „la zi“, a datelor necesare şi disciplina scrisului erau, pentru ea, priorităţi absolute, pe care nu le-a abandonat nici sub ghimpele suferinţei fizice ultime. Câţi asemenea gazetari avem? Cât de acut resimt publiciştii de azi dispariţia unui astfel de model?

Magdalena Boiangiu, Lena, a fost, încă din zorii „Dilemei“, un reper inconturnabil al redacţiei noastre, o prezenţă dătătoare de profil şi culoare. După ce, mai întâi, am avut de suportat moartea lui Z. Ornea şi apoi pe aceea a Titei Chiper, ne aflăm, acum, într-un punct de cumpănă. Pierderea Lenei face ca publicaţia noastră să basculeze spre un orizont oarecum nebulos, în orice caz distinct de cel la care ne raportam până acum. Nu poţi face acelaşi vin cu alţi struguri. Dar sunt sigur că Lena ne-ar îndemna să încercăm.