Japonia păstrează cu sfinţenie mitul samurailor

În urmă cu 400 de ani, familiile de samurai constituiau doar 10% din populaţia Japoniei, dar o stăpâneau prin respectul impus. Cine nu cădea în genunchi, cu faţa la pământ, la trecerea

În urmă cu 400 de ani, familiile de samurai constituiau doar 10% din populaţia Japoniei, dar o stăpâneau prin respectul impus. Cine nu cădea în genunchi, cu faţa la pământ, la trecerea unui războinic era executat. Astăzi, gloria apusă este retrăită în sărbători tradiţionale organizate de urmaşii puternicelor clanuri de samurai.

Castelul Odawara, în apropiere de Tokyo, odată cartierul generalal al uneia dintre cele mai puternice familii de samurai, Hojo, şi-a îmbrăcat haina de sărbătoare, împreună cu mulţi dintre locuitori, la începutul lunii mai în amintirea trecutului glorios.

Clanul Hojo stăpânea, de aici, printr-o reţea de castele şi fortăreţe, aproape întreaga regiune Kanto. Mulţi seniori din vecinătate au încercat să supună clanul Hojo, printre care renumiţii lorzi ai războiului, numiţi daimyo, aşa cum au fost Takeda Shingen, Uesugi Kenshin şi Toyotomi Hideyoshi, cel care a reuşit să unifice domeniile japoneze şi pe seniorii lor.

Clanul Hojo, renumit printre familiile de samurai pentru războinicii săi desăvârşiţi, au reuşit să respingă atacurile şi să păstreze puterea timp de peste 100 de ani. Povestea acestei familii aristocratice începe în secolul XV.

Hojo Soun, întemeietorul clanului Sengoku, pe numele său iniţial Ise Shinkuro, s-a angajat în slujba puternicului clan de samurai Imagawa din regiunea Shizouka. Conform Codului Samurailor, Ise ar fi trebuit să-şi slujească stăpânul până la moarte şi, după decesul acestuia, eventual să-şi facă harakiri, pentru că viaţa lui n-ar fi mai avut rost.

Ise s-a gândit mai bine să-şi croiască un drum propriu. Prin 1490, împreună cu o ceată de luptători, a început să cucerească bucată cu bucată Peninsula Izu. Castelul Odawara l-a cucerit, dacă e să dăm crezare legendei, printr-un truc nu foarte lăudabil: l-a invitat pe tânărul stăpân al castelului la o partidă de vânătoare, unde acesta a fost ucis, chipurile din greşeală, de către "vânătorii" lui Ise.

Când a intrat pe porţile mari ale castelului, deja se numea Hojo Soun. Nu întâmplător! Hojo era un nume cu glorie istorică, aparţinând unei familii de samurai foarte puternică şi respectată. Aceasta a condus Japonia din cetatea Kamakura peste o sută de ani, începând din secolul XIII. Clanul originar a fost alungat de o alianţă între câteva clanuri de samurai şi trupele împăratului.

Aceste două grupuri s-au războit apoi între ele, clanurile de samurai înfiinţând Shogunatul ca formă de guvernământ. Clanul Ashikaga a preluat atunci conducerea şi şi-a stabilit cartierul general în regiunea Kanto. Ise Shinkuro şi-a luat numele de familie Hojo pentru a demonstra că guvernarea clanului Ashikaga s-a sfârşit.

Fiind un războinic de temut şi foarte parşiv, oamenii i s-au supus. Ciudat, el nu s-a folosit niciodată de numele de familie Hojo, abia fiul său, Ujitsuna, folosindu-l în actele oficiale.

Timpul războaielor între daimyo

Din punct de vedere istoric, accederea la putere a lui Hojo Soun a însemnat instalarea perioadei Sengoku, un timp al războaielor care au divizat Japonia între daimyo, un timp al trădării, al asasinatelor, al luptelor continue pentru acapararea de domenii.

Practic, samuraii stăteau acasă doar cât să-şi asigure moştenitori. Casa şi onoarea familiei rămâneau pe mâna femeilor samurai, care ştiau să lupte şi să moară pentru apărarea familiei şi proprietăţilor.

Shogunatul Ashikaga s-a prăbuşit curând şi anarhia a pus stăpânire pe ţară. Clanurile vechi de samurai au fost distruse, multe în totalitate. Înainte de acţiunile unilaterale ale lui Hojo Soun, un daimyo cerea permisiunea ori împăratului, ori Shogunului pentru a întreprinde o acţiune războinică.

Hojo Soun demonstrase că tradiţia putea fi încălcată. Folosindu-se de strategii inteligente şi de capcane parşive, Hojo Soun a lărgit prestigiul familiei, punând bazele puternicului clan de samurai Sengoku. Timp de 100 de ani, clanul a dus războaie pentru a păstra puterea dobândită, la propriu, din nimic.

Spiritul adevăraţilor samurai, o sabie veşnic vie între cer şi pământ

Familia Hojo de Odawara nu a ţinut niciodată cont de "Bushido", renumitul cod al samurailor gata să-şi dea viaţa pentru seniorul lor sau pentru a-şi salva onoarea. Ei şi-au făcut propriul cod, foarte aspru în ceea ce privea lipsa de respect faţă de moştenitorul de drept, numit de capul familiei, ceea ce a asigurat cinci generaţii de lideri necontestaţi, în timp ce alte clanuri erau sfâşiate de lupte intestine între moştenitori.

Singurul ţel al familiei era dobândirea puterii şi menţinerea ei, drept pentru care au construit o reţea de castele şi fortăreţe pentru apărarea domeniului. Ujitsuna, fiul lui Hojo Soun, şi-a stabilit capitala la Odawara, dar abia în 1533 el a primit recunoaşterea şi legitimitatea asupra domeniului din partea Curţii Imperiale.

Cel mai important lider al clanului a fost Ujiyatsu, nepotul lui Soun, care a reuşit, ducând un război permanent, să impună clanul Hojo în faţa clanurilor de samurai tradiţionale, vechi şi foarte respectate.

Tot el este cel care a reuşit să-i înfrângă pe puternicii samurai Uesugi Kenshin şi Takeda Shingen, care au asediat castelul Odawara, dar n-au reuşit să-l cucerească. Acestea au fost bătăliile în urma cărora clanul Hojo s-a impus. Gloria acestui neam a apus odată cu cea a tuturor clanurilor de samurai.

Codul Bushido

Samuraiul tradiţional era luptătorul în slujba unui singur stăpân, pe care îl servea până la moarte. La rândul său, el beneficia de slujitori şi de domenii acordate de către stăpân. Luptătorii samurai sunt atestaţi din antichitate, dar ei au devenit o adevărată forţă în epoca medievală, când luptele între nobilii feudali necesitau mulţi războinici pregătiţi în arta războiului.

După războiul Genpei (1180 - 1185), Japonia a fost condusă de un împărat, dar puterea militară era în mâna Shogunului. După 1500 - când Hojo Soun a dat startul războaielor de dominaţie locală - mulţi daimyo nu s-au mai supus Shogunului, începând o eră a supremaţiei baronilor locali.

Deseori, nici shogunul nu era de partea împăratului. În toate aceste războaie era nevoie de samurai. Normele lor, cunoscute sub denumirea de "Codul războinicului" (Bushido) exaltau ideea de onoare, de respect faţă de cuvântul dat, de sacrificiu pentru suzeran şi de dispreţ faţă de moarte. Esenţa codului era simţul datoriei.

În război, samuraiul purta o armură din plăci de fier, coif bogat decorat, încălţăminte din piele de urs, un arc, tolba cu săgeţi, un pumnal şi una sau două săbii, katana - sabia lungă şi wakizashi - mai scurtă. Katana era considerată sufletul samuraiului.

Existau norme de purtare a ei, de curăţire, afişare, ascuţire şi mânuire. Puteai să-ţi dai seama de intenţiile unui samurai după modul în care purta sabia în momentul în care intra în casa cuiva. De exemplu, purtarea katanei într-o poziţie din care era uşor de tras din teacă însemna suspiciune şi agresiune.

Purtarea katanei pe partea stânga sau dreaptă, cu lama în sus sau în jos erau norme de etichetă a fiecărui clan. Un samurai căruia i se fura katana, sau care o pierdea, nu mai putea face altceva decât să se sinucidă.

Modul de sinucidere specifică samurailor bărbaţi era harakiri - despicarea burţii - şi se executa cu asistenţă, de regulă cel mai bun prieten, care imediat îi tăia capul sau îi deschidea carotida, pentru ca samuraiul să nu sufere dezonoarea chinului.

Din echipamentul unui samurai nu lipsea steagul clanului pe care îl servea şi un evantai marţial, de care se folosea când dădea ordine trupei. Luptătorii simpli, proveniţi din rândul ţărănimii, erau echipaţi uşor, chiar desculţi sau cu sandale de papură, pantaloni scurţi şi jambiere groase de cânepă şi piele, o halebardă lungă, o sabie, unii având şi arc cu săgeţi. Pentru protecţie aveau un scut de lemn mare şi foarte greu. Un samurai trebuia neapărat să ştie să cânte la un instrument, de obicei flaut, pentru a arăta că ştie să aprecieze armonia.

Soţii, mame şi luptătoare

Samuraii cei mai bogaţi posedau reşedinţe vaste, putându-i adăposti pe vasalii şi pe războinicii lor. Fortăreţele erau construcţii provizorii, dar din secolul al XVI-lea s-au construit castele fortificate din piatră, asemănătoare celor europene.

Aici trăiau samuraiul cu soţiile, concubinele şi copiii săi. Soţiile samurailor erau întotdeauna din clanuri de samurai, iar cei care alegeau alte soţii erau dezmoşteniţi de familie. Femeile îşi închinau viaţa slujirii soţilor, creşterii copiilor şi întreţinerii în bună rânduială a domeniului. Femeile samurai erau antrenate să lupte cu kaiten, o sabie scurtă şi mai uşor de mânuit decât cea folosită de bărbaţi, şi cu naginata, o sabie lungă şi subţire.

De regulă, ele nu participau la războaie, luptând alături de întreaga familie doar dacă domeniul şi castelul lor era atacat. Pentru a nu cădea în mâinile duşmanilor, şi ele recurgeau la sinucidere. Îşi legau picioarele - ca să nu se zbată în chinurile morţii şi să rămână în poziţii indecente - şi-şi tăiau venele de la mâini şi picioare. Asta după ce îşi omorau copiii minori.

Într-o familie, cei mai importanţi erau băieţii. Din fiecare familie, doar un singur băiat moştenea toate privilegiile tatălui său, ceilalţi devenind războinici în slujba unui daimyo sau călugări. Copiii clanului, fete sau băieţi, erau învăţaţi de mici să lupte cu săbii de lemn, pe măsură ce creşteau însuşindu-şi celelalte calităţi de războinic, mânuirea arcului şi călăritul.

Ei erau educaţi şi instruiţi în familie. La 14 ani se oficia ceremonia prin care băieţii deveneau samurai şi când primeau numele oficiale, primul care arăta originea nobilă a familiei, iar al doilea indicat de o persoană de rang înalt.

Samuraii occidentali sub protecţia Shogunului

Filmele "Shogun" şi "Ultimul samurai", cu Tom Cruise în rolul principal, s-au bazat pe fapte reale. Navigatorul englez William Adams (1564 - 1620) a fost primul străin care a primit demnitatea de samurai, el fiind cel care l-a inspirat pe James Clavell pentru romanul său "Shogun".

După ce vasul "De Liefde" cu care călătorise eşuase aproape de malurile Japoniei, din cauză că echipajul se îmbolnăvise, Adams a avut parte de multe umilinţe din partea aristocraţilor locali şi a preoţilor portughezi care răspândiseră vestea că Adams şi oamenii lui erau piraţi. Shogunul Tokugawa l-a luat sub aripa sa protectoare mai mult din curiozitate, apoi, când a înţeles că străinul îi poate construi vase comerciale puternice, i-a dăruit cele două săbii daisho care reprezintă autoritatea de samurai şi a decretat că marinarul William Adams a murit, născându-se samuraiul Miura Anjin.

Decretul a lăsat-o "văduvă" pe soţia lui Adams din Anglia şi i-a permis să se însoare cu o japoneză, cu care a avut doi copii. El a primit titlul de hatamoto (purtător de drapel), o poziţie de prestigiu la curtea shogunului, domeniul Hemi - oraşul Yokosuka din astăzi - plus 90 de servitori şi i s-au satisfăcut toate dorinţele, în afară de aceea de a se întoarce în Anglia.

Astăzi el are un memorial în Izu şi o statuie care, însă, are chipul lui Richard Chamberlain, actorul care l-a interpretat în filmul "Shogun". Un alt marinar eşuat odată cu Adams, olandezul Jan Joosten van Lodensteijn, s-a bucurat de privilegii asemănătoare, domeniul primit de el fiind în apropierea Castelului Edo, reşedinţa shogunului. Însă acesta n-a avut noroc cu călătoriile pe mare, înnecându-se câţiva ani mai târziu, când se întorcea dintr-o expediţie comercială în Batavia.

"Ultimul samurai"

În Războiul Boshin (1867 -1869) - când shogunul s-a războit cu daimyo din sud care susţineau restaurarea regimului monarhic sub împăratul Meiji -ofiţerul de marină francez Eugene Collache a luptat ca samurai, de partea shogunului, alături de clanurile de samurai.

În acelaşi timp, instructorul militar prusac Edward Schnell a primit însemnele de samurai, a fost botezat Hiramatsu - caracterele inversate ale numelui lui daimyo Matsudaira - , i s-a dat o nevastă japoneză din familie nobilă, ceea ce era considerată o mare onoare, şi o reşedinţă la castelul Wakamatsu. El purta un costum combinat, occidentalo-japonez: pantaloni de călărie şi cizme occidentale, kimono japonez, plus tradiţionalele săbii de samurai.

În general, străinii au luptat de partea samurailor şi a shogunului, împăratul fiind împotriva oricărei influenţe străine. Cel care a stat la baza personajului Nathan Algren din "Ultimul samurai" a fost căpitanul francez Jules Brunet care, în timpul războiului Boshin, a luptat alături de shogunul Tokugawa Yoshinbou împreună cu fratele său de arme, samuraiul Enomoto Takeaki din clanul Tokugawa. Jules sosise în Japonia în prima misiune franceză angajată să modernizeze armata shogunului.

După ce trupele shogunului au fost înfrânte de armata imperială, francezii au primit ordin să părăsească ţara, dar Jules Brunet a rămas, fiind nevoit să-şi dea demisia din armata franceză. El intenţiona să reorganizeze trupele de samurai ale shogunului în eventualitatea unei victorii împotriva împăratului Meiji.

Faptele sale de vitejie alături de samurai au devenit legendare în partea de nord a Japoniei, unde se refugiaseră trupele shogunului. Împăratul a învins până la urmă, iar epoca samurailor a apus în 1869.
Jules Brunet s-a refugiat în Franţa, unde nu a fost judecat niciodată aşa cum cereau autorităţile imperiale.

A reintrat în armata franceză în timpul războiului franco-prusac (1870 - 1871), a fost luat prizonier, iar după război s-a reîntors în Franţa, ajungând general şi şef de Stat Major în 1898 . În 1881 şi 1885, a primit medalii de onoare din partea împăratului Japoniei, Meiji, când prietenul său de arme Enomoto Takeaki a ajuns ministru al Marinei Imperiale Japoneze, într-o încercare a împăratului de a împăca clanurile de samurai. Medaliile i-au fost acordate la Legaţia Japoniei de la Paris.

Însă niciun personaj real, niciun roman şi niciun film nu s-a bucurat de o popularitate mai mare ca pelicula "Cei 7 samurai" (1954), regizată de Akira Kurosawa , care a fost catalogat ca unul dintre cele mai bune filme pe plan internaţional.

Este singurul care surprinde cu adevărat cultul războinicului samurai. În secolul al XIX-lea, un număr apreciabil de samurai sărăciţi s-au grupat în clanuri de comercianţi la Nagasaki, Osaka şi Edo. Datoria lor era să cultive spiritul samuraiului, "sabie veşnic vie între cer şi pământ", după cum îl numeşte un poem japonez. Această datorie dăinuie şi în prezent în societatea japoneză.

Tomoe Gozen, femeia cu cel mai înalt grad militar

Cea mai renumită femeie samurai a fost Tomoe Gozen (desen), concubina sau soţia - după unele surse - lui Minamoto Yoshinaka. "Legendele din Heike" o descriu ca pe o femeie foarte frumoasă şi foarte devotată iubitului ei, pe care l-a însoţit în toate războaiele, ca prim căpitan al trupelor lui, o poziţie de rang înalt în ierarhia militară.

Ştia să lupte cu arme bărbăteşti, săbii şi arc, şi chiar purta întreaga armură de samurai, mişcându-se cu uşurinţă. Avea abilităţi deosebite de călărie, făcând diverse jonglerii în şa, ceea ce deruta adversarul. Se folosea de părul lung pentru a-şi masca mişcările de sabie, iar atacul ei era considerat mortal. "A adus mai multă glorie stăpânului său decât oricare alt samurai", spune legenda.

În ultima bătălie, de la Awazu, în 1184, Yoshinaka a fost învins de trupele lui Yoritomo şi singura care rămăsese vie, apărându-şi stăpânul, a fost Tomoe. Când luptătorii lui Yoritomo au copleşit-o, s-a întors spre iubitul ei şi i-a tăiat capul cu o singură lovitură de sabie, sperând că va fi şi ea ucisă de duşman.

Se spune că niciun samurai nu a vrut să o ucidă şi că ea a fost nevoită să-şi facă harakiri, fiind asistată, în semn de respect, chiar de Yoritomo. După alte surse, ea s-a călugărit după bătălia de la Awazu şi a trăit până la adânci bătrâneţi, rugându-se pentru sufletul iubitului ei.