Adevarul.ro

Clasa politică ştie acum că poate să-şi permită orice, să joace fără reguli, fără arbitri. Nu mai are de dat socoteală, pentru că poporului nu i se mai oferă nicio direcţie majoră de urmat.

Mugur Isărescu spunea acum câteva zile, în cadrul dezbaterilor Clubului de la Bucureşti dedicate evoluţiei României în anii scurşi de la căderea comunismului, că unul dintre cele mai dificile momente ale mandatului său de prim-ministru a fost să convingă Uniunea Europeană că putem adera la 1 ianuarie 2007. Întâlnirea cu preşedintele de atunci al Comisiei Europene, Romano Prodi, a fost hotărâtoare. Toate datele arătau că Prodi nu se va lăsa convins să accepte acest termen, care însemna, de fapt, ultima şansă pentru România. Rămas fără argumente, Mugur Isărescu a apelat la ultimul la care putea să se mai gândească. „I-am spus că trebuie să aderăm în şapte ani, pentru că şapte e un număr biblic“, povestea acum Isărescu. Şi a avut efect!

Atunci, la sfârşitul guvernării CDR, nu era o situaţie mai uşoară decât cea de astăzi. Economia cunoscuse o criză adâncă, sindicatele erau în stradă, minerii lui Cozma fuseseră pe cale să ocupe din nou Capitala, clasa politică îşi vedea, ca şi astăzi, numai de interesul electoral. Cu toate acestea, a existat un obiectiv deasupra tuturora, aderarea la Uniunea Europeană. Societatea simţea că este o ţintă crucială, iar clasa politică şi-a dat seama că poate să facă orice trăsnaie, mai puţin să distrugă acest vis. Ar fi fost cu toţii tăvăliţi prin smoală şi daţi cu fulgi!

În ziua de azi, diferenţa este lipsa unui asemenea obiectiv, care să depăşească lupta pentru putere. Am intrat în NATO, am aderat la Uniunea Europeană şi nu mai avem niciun vis. A rămas doar mirajul guvernării şi al preşedinţiei. Clasa politică ştie acum că poate să-şi permită orice, să joace fără reguli, fără arbitri. Nu mai are de dat socoteală, pentru că poporului nu i se mai oferă nicio direcţie majoră de urmat. Nu e vorba despre promisiuni electorale cu creşterea salariilor şi a pensiilor. Am văzut cât au durat. Este vorba despre cu totul altceva. De pildă, un nou model economic pentru România. Transformarea agriculturii dintr-o relicvă într-un motor generator de profit. Nu e aberant că importăm peste 70% din alimente? Ce ne propunem noi în Uniunea Europeană? Probabil că partenerii noştri habar nu au. Deocamdată, tot ce ştiu este că nu reuşim nici măcar să folosim banii pe care ni i-au alocat.

Politica nu înseamnă numai telenovela penibilă care ni se serveşte zilnic pe post de luptă electorală. Înseamnă viziune, consecvenţă, puterea de a-i mobiliza pe ceilalţi. Am avut asemenea momente în drumul spre Uniunea Europeană. E timpul să refacem această stare de spirit. E timpul să ne convingem că nu trebuie să mai importăm mămăligă.