Adevarul.ro

Anul 2011 a început cu predicţii pesimiste şi se termină cu incetitudini la fel de neliniştitoare: ce va urma? Publicaţia „The Guardian" a întocmit un bilanţ a ceea ce s-a întâmplat în anul 2011 în lumea economică mondială, cu accente pe Europa.

Ianuarie. Anul debutează fulminant cu o predicţie extrem de neliniştitoare. „Trebuie să salvăm moneda euro în următoarele şase luni", a spus Viktor Orban, premierul Ungariei, ţară care prelua la acel moment preşedinţia Uniunii Europene.

În Marea Britanie, inflaţia a urcat la 3,7%, iar datele pe ultimul trimestru din 2010 au arătat o scădere de 0,5%.

La Forumul de la Davos, George Soros, a avertizat că economia Marii Britanii riscă o nouă recesiune fără relaxarea pachetului de austeritate. Cât să mai strângi cureaua fără să faci „poc!"?

Luna februarie a însemnat pentru Marea Britanie o inflaţie de 4%, cea mai mare din ultimii doi ani, determinând noi frământări care s-au extins în restul Europei. Charles Bean, viceguvernator al Băncii Angliei, avertizează că dobânda-cheie va trebui să crească. N-are încotro.

China devine a doua mare economie a lumii, detronând Japonia care a deţinut acest titlu pentru mai mult de 40 de ani.

În luna martie, ultimul lucru de care avea nevoie economia mondială era un nou şoc, însă, din păcate, legile lui Murphy nu au fost afectate de criză. Cutremurul din Japonia zguduie toate pieţele financiare.

Agenţiile de evaluare se trezesc din somnolenţă. Moody's sancţionează Grecia până la ratingul B1 şi retrogradează Spania la Aa2. Plânsete, jale!

Costurile împrumuturilor pentru ţările slăbite din zona euro continuă că crească, alimentând temerile că va fi nevoie de ajutoare de urgenţă.

Moody's nu se lasă şi avertizează Marea Britanie să nu arate estimări optimiste, pentru că s-ar putea să-şi piardă ratingul maxim de AAA.

Aprilie. Agenţiile de rating prind gustul retrogradărilor. Standards & Poor's schimbă perspectiva de rating a Statelor Unite de la stabilă la negativă pentru prima dată de la atacul de la Pearl Harbour, în 1941.

Între timp, China majorează dobânda de politică monetară pentru a doua oară în acest an, alimentând temerile că frământările la nivel mondial se înteţesc.

Preţul aurului atinge recordul de 1.500 de dolari pe uncie, investitorii căutând refugii sigure.

În luna mai, în timp ce întregul mapamond se roagă, mai mult decât niciodată, ca instituţiile financiare să aibă liderii ideali la conducere, Dominique Strauss-Kahn, şeful FMI, este arestat la New York pentru viol (acuzaţiile vor fi retrase ulterior).

Portugalia negociază un ajutor de urgenţă de 78 de miliarde de euro, iar OECD spune clar că Marea Britanie trebuie să ridice dobânda-cheie pentru a stopa inflaţia.

În iunie, predicţia lui Viktor Orban de la începutul anului rămâne valabilă.

La cinci luni după ce oficialul ungar spusese că euro trebuie salvată până la mijlocul anului, Angela Merkel, cancelarul german, şi Nicolas Sarcozy, preşedintele Franţei, se întâlnesc la Berlin. Presa titrează: „45 de minute pentru salvarea euro".

Aceasta în contextul în care toată lumea se pregăteşte de falimentul Greciei, considerat iminent.

Mai departe, luna lui cuptor vine cu o îndulcire a spectacolului. „În ceasul al unsprezecelea, a apărut o nouă soluţie pentru salvarea euro", scrie „The Wall Street Journal", după ce liderii europeni s-au întâlnit din nou pentru a pune la punct un „plan Marshall" de stimulare a economiei elene.

În Marea Britanie, nunta regală, un cutremur, canicula şi pregătirile pentru Olimpiada din 2012 sunt scuze pentru cifrele pesimiste din trimestrul al doilea.

Ministrul francez de Finanţe, Christine Lagarde, devine şefa FMI. Statele emergente susţin că funcţia trebuie ocupată pe criterii de competenţe, nu de naţionalitate. Ce urmează?

În SUA, Congresul aprobă, în august, ridicarea plafonului de îndatorare, dar nu este suficient pentru Barack Obama: cea mai mare economie a lumii e retrogradată de Standards & Poor's, pierzând ratingul maxim AAA.

Pieţele o iau razna. Scăderi de zeci de procente. Haos pe toate etajele.

Septembrie îi surpinde pe liderii lumii economice întrebându-se dacă au reuşit să salveze moneda euro.

Băncile centrale inundă piaţa cu dolari, sperând să mai calmeze spriritele şi să readucă încrederea în inimile investitorilor.

Şomajul în sectorul bugetar britanic depăşeşte ştacheta de 2,5 milioane de oameni, iar FMI reduce estimările şi avertizează din nou Marea Britanie să o ia mai uşor cu planul de reducere a deficitului.

Octombrie. Markel şi Sarcozy se întâlnesc de urgenţă la Frankfurt, cu scopul de a bate în cuie un acord care să salveze zona euro. Din nou.

Sarkozy preferă să zboare în Germania în loc să stea acasă cu soţia sa, Carla, care tocmai năştea primul lor copil. Aceasta arată fie cât de mare este panica, fie cât de mult se teme preşedintele francez de îndatoririle de tată.

Liderii europeni se declară învingători după ce au semnat Pactul de Stabilitate Financiară de circa un trilion de euro.

Noiembrie. Problemele rezistă. Premierul grec, George Papandreou, propune un referendum pentru a aplica acordul european în Grecia. Ideea este apoi abandonată, iar Papandreou îşi dă demisia.

I se alături şi premierul italiei, atât de controversatul Silvio Berlusconi, care lasă în urmă un randament al obligaţiunilor italiene de peste 7%. Suuuper!

Din Marea Britanie vin însă ştiri bune. Economia a crescut în trimestrul trei cu 0,5%, cifră mai mare decât arătau predicţiile, în timp ce inflaţia a început în sfârşit să o ia la vale.

Dar sunt şi veşti proaste. Şomajul în rândul tinerilor ajunge la un milion de persoane, iar noile estimări spun că, la anul, cu greu va reuşi economia britanică să se menţină pe plus.

În decembrie, şomajul ajunge la recordul ultimilor 17 ani în Marea Britanie: 2,64 de milioane de oameni.

Tensiunile comerciale dintre SUA şi China se înteţesc, după ce Beijingul a ameninţat că va supraimpozita importurile de maşini americane.

Anul se termină aşa cum a şi început: în haos. Nimeni nu ştie ce va urma. Din ce în ce mai mulţi analişti vorbesc destul de rău de viitorul monedei unice europene. Şi nimic nu face mai rău pieţelor decât incertitudinea.