Frică şi indiferenţă

Vestea bună este că popoarele îşi pot învinge frica. Dar indiferenţa? Poate fi ea învinsă?

Vestea bună este că popoarele îşi pot învinge frica. Ne-o demonstrează tinerii iranieni, chiar în aceste zile. Ne-au demonstrat-o, acum două luni, moldovenii. Acum doi ani, călugării din Birmania. Acum 35 de ani, studenţii greci s-au ridicat împotriva dictaturii coloneilor. În decembrie 1989, tineri români s-au aruncat în faţa gloanţelor şi a şenilelor, dând controversatelor evenimente de atunci faţa lor dramatică şi sublimă. Opresate şi desconsiderate, popoarele găsesc până la urmă resurse nebănuite ca să se scuture de frică.

Dar indiferenţa? Poate fi ea învinsă? Aceasta este o întrebare valabilă pentru România de azi. Poate că, peste ani şi ani, istoricii vor studia acest fenomen românesc de abandonare a libertăţii. Şi poate că vor ajunge la concluzia că, neştiind să se folosească de instrumentele ei, cum ar fi dreptul de asociere, votul, accesul la informaţii publice, românii le-au lăsat baltă. Votul a fost delegat activiştilor de partid şi clienţilor momiţi cu brichete, şepci şi cârnaţi. Activismul social şi atitudinea au fost înlocuite cu tumbe şi hăhăieli.

Schimbarea este cerută de mulţi, dar puţini mai speră să se întâmple ceva. Şi cine să schimbe? Elitele anesteziate de confort şi consumism? Masele îndobitocite de otevism şi de gazetele cu femei dezbrăcate? Este adevărat, câteva voci rersponsabile se fac auzite. Duminică, personalităţi din mediul academic şi reprezentanţi ai diverselor grupuri profesionale au lansat Alianţa Profesioniştilor pentru Progres, un forum al societăţii civile cu misiunea de a mobiliza competenţele ţării. Miercuri, un grup de universitari din Cluj-Napoca a somat Guvernul să adopte urgent măsurile de reformă în Educaţie.

Un tânăr analist politic, Cristian Ghinea, întors de la un master la prestigioasa London School of Economics, a lansat, la Bucureşti, Centrul Român pentru Politici Europene, cu misiunea de a furniza expertiză într-un domeniu care „scapă“ multor decidenţi de pe la noi. În 16 ani de efort şi cu fonduri exclusiv private, Academia Civică, organizaţie prezidată de poeta Ana Blandiana, a reuşit să ridice Memorialul Sighet. Când unii fac din anticomunismul postcomunist un cal de bătaie politic şi un profitabil business personal, Ana Blandiana şi soţul ei, Romulus Rusan, au realizat, cu discreţie, impresionantul monument al aducerii aminte. Şi nu ar fi singurele exemple.

Însă toate eforturile şi atitudinile admirabile se vor ofili pe fondul indiferenţei publice. Democraţia şi libertatea nu sunt date pentru totdeauna. Abuzul se poate instala, pe nesimţite, într-o societate cu reflexe anesteziate. Şi, dacă de frică societăţile se mai pot vindeca, nu se ştie cum e cu indiferenţa.