Adevarul.ro

Aveam 8 ani când am văzut la cinema filmul „Revanşa“. Mi s-a părut fantastic. Ce mai, era ca filmele americane. Aşa gândeam atunci. A fost prima întâlnire cu Dinică. De atunci a făcut parte din viaţa mea. Copilăria a fost marcată de „Cuibul Salamandrelor“, „Explozia“, „Prin cenuşa imperiului“. Odată cu moartea lui, realizez cât m-am îndepărtat de acei ani. Rareori mă gândesc la propriul sfârşit, dar pierderea unui reper îmi aminteşte că viaţa e doar o scurtă călătorie.
Dacă te uiţi la filmografia lui Dinică, ai senzaţia că a jucat în toate producţiile româneşti de la război încoace. E un simbol cultural care a trăit modest şi a jucat până la capăt. A suferit mult la sfârşit, dar imaginea lui de dur nu a fost ştirbită de această suferinţă.

Nu ştiu cum îşi gândea rolurile. Nu ştiu dacă era un perfecţionist sau juca din instinct, dar ştiu un singur lucru: toţi regizorii de film voiau să-i ofere un rol. Cred că i-a refuzat pe mulţi. Avea o mobilitate senzaţională de a trece de la o stare la alta, de la laşitate la duritate. Amintiţi-vă de Diplomatul din „Prin cenuşa imperiului“. Face un rol formidabil de ratat cu un bun instinct de supravieţuire. Amintiţi-vă de Bastus din „Columna“, în care, din punctul meu de vedere, se apropie de căinţa şi frica de moarte a unei reprezentări magistrale a lui Iuda. În film, Bastus e cel care-l vinde pe Decebal romanilor.

Amza Pellea a fost un actor mare, Toma Caragiu a fost un actor mare, Octavian Cotescu a fost un actor mare. Toţi au jucat în filme cu succes la public, dar nu-mi amintesc nicio replică de-a lor. „Nu trage domn’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” e însă o marcă a culturii populare româneşti.

Gheorghe Dinică a fost un actor urât. A apărut într-o epocă în care succesul în breaslă avea legătură cu fizicul. Dinică era exact contrariul. Pipernicit, cu obrazul pişcat de vărsat, cu un zâmbet ca un tăiş de bisturiu care se termina într-un rânjet, a câştigat bani, la începutul carierei, mai degrabă pentru faptul că era nevoie şi de un urât ca să dea bine Florin Piersic pe ecran. Nu ştiu cum, încet-încet, Dinică şi-a transformat urâţenia în aur. Toate filmele aveau nevoie de rânjetul lui fără buze, aveau nevoie de urâţenia lui.

Dinică nu s-a compromis pe vremea lui Ceauşescu, nu s-a compromis nici după. Şi-a respectat profesia şi a jucat până la capăt. De câte ori mă gândesc la el, îmi vine în minte ultima scenă din filmul comunist „Explozia”. Vasul sare în aer undeva departe de oraş, un val de apă şi fum îl acoperă pe salvator, apoi, cadru larg, Dinică iese din Dunăre, ud şi plin de funingine pe costumul de sărbătoare. Se târăşte la mal şi pleacă la nuntă. O nuntă de la care nu se va mai întoarce niciodată.