Adevarul.ro

Politicienii şi-au pus vreo clipă problema în ce proporţie alegătorii caută în ei chipul „tovarăşului“?

Apropierea datei de 22 decembrie 2009 personal îmi creează o stare de disconfort interior. Nu ştiu pe câţi dintre conaţionalii mei îi mai interesează că se împlinesc două decenii de la Revoluţie, însă eu sunt dator să ţin sub observaţie, prin natura profesiei de jurnalist, cam tot ce se întâmplă în societatea românească.

Deunăzi, mergând spre metrou, am văzut un abţibild negru, lipit de un panou de electricitate, pe care scria cu litere albe: „1989-2009 DEGEABA“.

N-are importanţă cine a comandat abţibildurile cu pricina care, ulterior, au năpădit centrul Bucureştilor. N-are importanţă nici scopul real al acestui demers. Pe mine m-a preocupat doar ideea scrisă alb pe negru, mesajul enervant de simplu şi, ca primă impresie, usturător de adevărat.

Mă gândesc şi acum dacă a fost sau n-a fost... degeaba. În fond, în România nu se moare de foame, ai oareşce oportunităţi de a te angaja şi de a câştiga nişte bani, nu mulţi, dar atâţia cât să-ţi permită un trai la limita decenţei. Şi, cel mai important, poţi pleca în Vestul Europei doar cu buletinul, ceea ce au şi făcut cam 10% din români. Cu alte cuvinte, am putea spune că suntem „lumea a treia a lumii întâi”.

Dar asta este perspectiva unui tânăr crescut şi format în Capitală, acolo unde, de bine, de rău, lucrurile se mişcă mai repede şi opţiunile sunt mai numeroase. De la ţară, de prin cine ştie ce comună, schimbările acestea nici măcar nu se zăresc. Dacă i-ai putea întoarce în timp pe oamenii acelor locuri, cu siguranţă ar fi mai fericiţi. Casele lor ar arăta mai bine, uliţele n-ar fi aşa desfundate şi, poate, ar avea şi ceva mai mulţi bănuţi prin buzunare.

Românii amărâţi nu bagă în seamă nici măcar hărmălaia legată de criză. Lor le-a mers, le merge şi, mai mult ca sigur, le va merge rău, cu sau fără criză economică. În rândurile lor, părerea cvasiunanimă este că toţi politicienii fură, că judecătorii sunt corupţi şi că nimeni nu va fi în stare să le facă vreodată dreptate. Trăiesc şi se mulţumesc cu puţin, de pe o zi pe alta, convinşi fiind că în cazul în care Ceauşescu nu ar fi fost împuşcat, lumea l-ar fi readus la putere.

Cui să-i vorbeşti despre accesarea fondurilor europene pentru agricultură, despre faptul că au trecut vremurile când statul îţi dădea totul (şi, în fond, nimic) şi că singura şansă a României este mediul privat sănătos (sau leadershipul)?!

Prin urmare, evoluţia e posibilă, dar nu şi pentru românii de care vă spuneam. Această categorie, a celor care nu mai au timp, este incredibil de mare. Ei nu pot fi acuzaţi că refuză schimbarea, că s-au obişnuit cu mizeria (atenţie!, nu cu sărăcia) şi că sunt nostalgici când vine vorba de comunism.

Mă întreb dacă politicienii care se agită în aceste zile şi-au pus vreo clipă problema în ce proporţie alegătorii caută în ei chipul „tovarăşului“.

Dacă ar afla răspunsul, probabil că unii ar lăsa deoparte strategiile electorale ieftine şi ar recurge la o „sănătoasă“ şi sigură reconstrucţie facială. Oricum, balivernele pe care le îndrugă nu le mai crede nimeni. Asemănarea, din punct de vedere fizic, cu „cel mai iubit fiu al poporului“ le-ar aduce, cu siguranţă, mai multe voturi.