Adevarul.ro

Am încă proaspete în minte două amintiri din tot mai îndepărtata mea copilărie. Amândouă sunt legate de alegeri. Şi nu, nicidecum, numeroasele alegeri din această toamnă, la Preşedinţie, la UNESCO, la Uniunea Scriitorilor, mi le-au readus în memorie.

De fapt, habar n-am de unde au răsărit. E vorba de alegerile din 1946. Aveam şapte ani şi, fireşte, nu votam. Nu mai e cazul să precizez că nici politică nu făceam.

Cea dintâi amintire, am legat-o foarte târziu de alegerile din prima toamnă de după război. Jucam în acei ani şah cu bunicul meu matern, care era un jucător destul de bun. În ciuda vârstei, nici eu nu eram unul prost. Primele noţiuni, le-am deprins pe la trei-patru ani. Nepotul, care era în clasa întâi primară, îşi bătea din când în când bunicul pensionar. Care avea două vorbe preferate: „Nu e ca când n-ar fi!”, asta, de câte ori făceam câte o mutare mai ca lumea, laudă care mă împingea să greşesc nesmintit mutarea următoare, şi: „Fă ce pofteşti, numai să nu alegi!”.

A doua nu îmi era la fel de clară ca prima, deşi simţeam vag ironia. Ani buni după aceea, când am votat prima oară, l-am întrebat pe bunicul cu cine crede că e potrivit să votez. Nutream încă, se vede, iluzia că urmează să aleg cu adevărat. Bunicul mi-a răspuns aproape cu vorbele pe care nu le mai auzisem din copilărie: „Votează cu cine pofteşti, dar să nu alegi.”

La mirarea mea, bunicul mi-a lămurit scepticismul lui electoral ca fiind urmarea fraudei, originare, cum o numea avocatul din el, din noiembrie 1946. Tocmai îi relatasem despre felul în care prezenta evenimentele Zaharia Stancu în „Rădăcinile sunt amare” şi bunicul mi-o tăiase scurt: „Şarlatan bătrân!”. Mi-am amintit brusc de partidele noastre de şah din copilărie şi am înţeles mesajul care rămăsese criptic atâta vreme.

A doua amintire e legată nemijlocit de alegerile din 1946. Am mai evocat-o în timpul unei campanii electorale, în anii ’90, de nu mă înşel, chiar la Rm. Vâlcea, oraşul meu natal şi pe care bunicul nu-l mai părăsise din 1908, când se căsătorise, şi până la moarte, în 1968, şi în cimitirul căruia este înmormântat. Mă aflam cu tatăl meu pe o stradă din Sibiu, unde părinţii mei îşi aveau catedrele de profesori, şi încercam să citesc afişele  lipite pe ziduri şi pe stâlpi. În 1946, campania electorală era  mai puţin costisitoare decât astăzi. Afişele erau nişte biete foi de hârtie tipărite grosolan. Ne recomandau să votăm Soarele, Ochiul şi Fântâna.

Erau simbolurile respective ale Blocului Partidelor Democratice (comuniştii, tătărăscienii şi alţii), ale PNŢ şi ale PNL. Pe neaşteptate, dintr-un mic avion cu elice, zburând foarte jos, au fost aruncate mii de afişe minuscule imprimate cu Soarele comunist. Am cules câteva. Văzând că nu urmează nici Ochiul, nici Fântâna, m-am întors întrebător spre tata. Profesor de filosofie, şi ardelean pe deasupra, tata îşi cântărea cu grijă cuvintele. A stat o clipă pe gânduri, apoi mi-a spus: „Ăştia sunt statul, măi băiete”. Pe moment, n-am înţeles nimic. Nici măcar ce era statul nu ştiam. Aşa că am fost obligat să deduc din context: vasăzică statul sunt ăştia care îţi aruncă ceva în cap. Am dus deducţia mai departe. Nu oricine are avioane din care pot fi aruncate afişe electorale, de exemplu, ăia cu Ochiul şi cu Fântâna n-au.

Concluzia m-a revoltat. Am intuit, prima oară în viaţa mea, ce înseamnă discriminarea. Dar alta a fost lecţia principală pe care am învăţat-o şi pe care am ţinut-o minte până azi: că statul sunt ăştia de sus care ne aruncă în cap ce vor ei, fără să se întrebe de ce avem noi nevoie. Aşa am devenit liberal.