Criza datoriilor suverane - o criză a datoriilor “coloniilor” Uniunii Europene

Criza Europei se amplifică, iar summitul de la Bruxelles nu pare a fi dat foarte multe dintre răspunsurile de care pieţele aveau nevoie. Statele membre ale Uniunii au fost absorbite într-un “joc de domino”, ale cărui efecte negative se transmit tot mai rapid, iar vânzarea de obligaţiuni, fie ea şi la comun – aşa cum propun unii dintre liderii europeni, nu rezolvă în sine problema datoriei. Şi nici nu schimbă cauza structurală

Principala problemă a datoriilor pe care statele le fac, este aceea că nu sunt făcute “cu cap”, deoarece atunci când se îndatorează statul nu pune pe primul loc rentabilizarea datoriei. Iar orice investiţie publică utilizează resurse colectate prin taxe şi impozite, iar asta înseamnă mai puţine resurse pentru procesul privat de alocare a resurselor, care prin constrângerile pieței, urmăresc în primul rând rentabilitatea.

Un împrumut de la FMI – una dintre soluţiile care se prefigurează în urma discuţiilor de la Bruxelles – poate degreva pentru moment statele Uniunii de datorii dar deschide altele.

Şi asta, pentru că “statul” nu produce în esenţă nimic şi deci nu-şi poate stinge el însuşi datoriile, fără a extrage resurse din piaţă. Iar asta extrage resursele din sferele care în realitate produc avuție în mod responsabil.
Prin emiterea de noi obligaţiuni în vederea stingerii datoriei publice (aşa cum se intenţionează spre exemplu a se face, la nivel european, prin noul fond EFSF) statele nu fac decât să-şi crească datoriile faţă de bănci (care mai nou “îndrăznesc” să pună condiţii la cumpărarea obligaţiunilor sau chiar să le refuze pe motivul unor riscuri în creștere). Cum se vor stinge ele? Prin taxe, impozite şi în general măsuri de austeritate sau … inflaţie.

Criza financiară nu este un produs al “lăcomiei” sau al “exuberanţei iraţionale”

Prin urmare, actuala criză nu a fost generată – aşa cum se vehiculează în spaţiul public – de „lăcomie” sau de vreo “exuberanţă iraţională”. Criza datoriilor suverane este de fapt produsul unui sistem care a a ales o monedă rezultat al unor ambiţii politice. Iar sistemul de rezerve fracţionare (un sistem în care numai o parte subunitară – o fracție subunitară - din depozitele la vedere este păstrată, restul fiind alocată creditării, creându-se în acest fel problema dublei disponibilități – proprietari diferiți pe aceeași sumă de bani) vine să complice şi mai mult lucrurile, permiţând băncilor centrale să se joace cu masa monetară creând atunci când e nevoie iluzia unei bunăstări.
Acest sistem produce o redistribuţie ilegitimă a veniturilor în societate, pe sensul periferie (producătorii bunurilor de capital) - centru (cartelul bănci centrale - bancheri). Orice modalitate ar alege statele să-şi stingă datoriile (dacă urmăresc cu adevărat stingerea lor), atunci inevitabil aceasta va presupune extracţia de venituri private de la public.

Soluţia? Ieşirea statului din economie, dereglementarea şi reducerea fiscalităţii

Soluţia cea mai la îndemână ar fi privatizarea tuturor activelor neprofitabile aflate în proprietatea statelor…pe 1 euro fiecare! Practic în momentul acesta este nevoie de activităţi profitabile, productive care să susţină o creştere economică.
Euroobligaţiunile, soluţia lansată de oficiali ai UE, şi care se pare că este îmbrăţişată şi de unii oficiali ai BCE mai nou, nu va face decât să dezavantajeze acele state care au reuşit o acumulare mai puţin inflaţionistă de-lungul timpului. Cum ar fi spre exemplu ... Germania! De aceea Merkel are dreptate când spune că aceste euroobligaţiuni vor fi practic o “colectivizare” a datoriilor, iar plata datoriilor se va face pe seama acelor state care continuă să-şi păstreze ratinguri bune, urmare firească a unor acțiuni a băncilor centrale mai prudente. (Bundesbank era recunoscută în general pentru a fi făcut mai puțină inflație decât celelalte “surori” ale ei europene) 

 “Bailout-ul suprem” şi “uniunea fiscală”

Euroobligaţiunile ar fi pasul de la uniunea fiscală – aşa cum se întrevede ea în urma summitului de la Bruxelles - către un suprastat european şi mai bine închegat, în care veniturile şi cheltuielile vor fi şi mai strict controlate de la Bruxelles – planificatorul și coordonatorul direct al viitoarelor sale “colonii” supra-îndatorate.

Dar nici măcar asta nu va aduce rezolvarea problemei datoriilor, ci doar va permite Bruxelles-ului să profite într-o nouă formulă, de moloh redistributiv, de creşterile economice pe care unele state le vor înregistra. Riscurile sunt mari, așa încât ne putem aștepta în viitorul apropiat la conflicte civile mai serioase decât ce am văzut până acum.

Nu cred că mai este necesar să discutăm despre cât de previzibile sunt acțiunile disperate ale unor șefi de state sau prim-miniștri. Avem teorii economice care au demonstrat care sunt cauzele ciclului economic boom-bust și care sunt chestiunile care ard într-o eventuală recesiune. Acțiunile statelor sunt exact pe dos de ceea ce teoria economică de calitate a prezis.
Criza, fiind una a statelor, trebuie să fie depășită printr-o reducere drastică a activităților acestora. Dincolo de privatizare, dereglementare şi reducere a fiscalităţii, ar putea fi avută în vedere chiar şi o reformă monetară drastică însemnând poate revenirea la etalonul aur, un sistem de rezerve bancare de 100% și producția privată de monedă. Chiar dacă sună al naibii de anarhist și de nepopular ... este cea mai bună măsură pur economică!

Andreas Stamate este asistent universitar în cadrul ASE Bucureşti şi cercetător asociat în cadrul Institutului Ludwig von Mises România