„Colabo“

E interesant de ştiut de ce artiştii, intelectualii, scriitorii servesc puterea chiar şi în situaţia-limită când ţara e ocupată de străini.

„C olabo“ este o prescurtare folosită de presa de pe Sena pentru a desemna „colaborarea“ cu ocupantul german sub adăpostul regimului de la Vichy. Cum mă pasionează subiectul, dau – răsfoind bibliografia temei - de nume celebre, de la regizori de filme, actori, pictori (Vlaeminck…) la scriitori. Printre ei - şi în diferite nuanţe - îi găsim pe Celine, Drieu la Rochelle, Robert Brasillach, Montherlant, dar şi pe Jean Cocteau, Paul Morand (vă amintiţi excelenta sa carte dedicată Bucureştilor, ambasador în România, însurat cu boieroaica română). Găsim şi editori cunoscuţi: Denoel, Grasset, Gallimard.

Cea mai iubită actriţă a Franţei, Arlette, a „colaborat orizontal“, cum spuneau parizienii. După război a lansat o vorbă de duh: „Talentul meu aparţine francezilor, dar «mon cul» îmi aparţine şi fac ce vreau cu el!“ Îi mai găsim pe Sacha Guitry, dar şi pe sora lui N.D. Cocea, Alice, actriţă celebră a timpului. Să mai spunem că în anii ocupaţiei numărul spectatorilor în sălile de teatru şi cinema s-a triplat, deşi reprezentaţiile se terminau nu mai târziu de ora 22.00, pentru a prinde ultimul metrou, Parisul fiind sub stare de asediu. Cafenelele, cabaretele, tipăriturile de toate felurile au făcut afaceri prospere. Publicul nu s-a îndepărtat de distracţiile lui favorite. În această atmosferă, intelectualii, artiştii şi-au văzut de treaba lor, fie colaborând cu nemţii, pozând indiferenţa, sau - puţini - coborând (mai ales după 1942) în subteranele rezistenţei. După război, aceşti „colabo“ au plătit cu închisoarea, chiar cu plutonul de execuţie. Unii au scăpat mai ieftin, cu pierderea drepturilor civile şi dezonoarea. Regula a fost totuşi ambiguitatea, pentru că puţini au luat poziţii tranşante, fie pentru Vichy, fie pentru rezistenţă. Majoritatea s-a acomodat.

Nici lumea românească nu a fost ferită de lucruri asemănătoare. În decembrie 1916, Puterile Centrale ocupă Bucureştii. Mulţi intelectuali şi artişti s-au retras la Iaşi (Enescu, Sadoveanu, Iorga etc.) cu familia regală şi guvernul, înţelegând să împărtăşească soarta ţării. Destui au rămas pe loc, servind în diferite feluri ocupantul. Lista nu e nici scurtă, nici lipsită de greutate. Pe ea îi regăsim alături de Titu Maiorescu şi Petre Carp, ex-prim-miniştri, pe Alexandru Marghiloman, (prim-ministru în 1918), pe C-tin Stere, mentorul „Vieţii româneşti“, intelectual foarte influent în epocă, pe D.D. Pătrăşcanu, scriitor de succes, profesor, pe Ioan Slavici, scriitor arhicunoscut, Tudor Arghezi, Gala Galaction, Matheiu Caragiale etc. Lor li s-au adăugat jurnalişti şi artişti cunoscuţi.

Ei au jucat prin prestigiul şi atitudinile lor din acea perioadă - în proporţii diferite - un rol nefast în cei doi ani de ocupaţie străină, intoxicând spiritul public cu o atitudine defetistă, antimonarhistă, antinaţională, lipsită de demnitate. După război au avut loc mai multe procese intentate colaboraţioniştilor, ne-a rămas şi o carte – interesantă, semnată Ioan Slavici. Societatea s-a arătat tolerantă şi - cu rare excepţii - aceştia şi-au continuat carierele în deceniile care au urmat. Fenomenul „colabo“ nu a dispărut. Odată cu intrarea Armatei Roşii în 1944, unele personalităţi s-au grăbit să colaboreze cu ocupantul. Începutul dezertării l-a făcut Mihail Sadoveanu, care publică „Lumina vine de la răsărit“; a fost răsplătit cu o lungă şi prosperă carieră politică şi scriitoricească, punându-i-se la dispoziţie fonduri nelimitate, locuinţe, bucurându-se de privilegii din partea unui regim care practica anexarea numelor mari ale culturii pentru a se legitima (vezi în RDG cazul Brecht etc). Au urmat Mihail Ralea, G. Călinescu, de la la mijlocul anilor ’50, Arghezi… etc. Sunt multe de spus, voi reveni cu comentarii. E interesant de ştiut de ce artiştii, intelectualii, scriitorii servesc puterea (obicei de neînţeles şi în vremuri normale) chiar şi în situaţia-limită când ţara e ocupată de străini.