Adevarul.ro

Ne călcăm în picioare pentru a atinge o icoană care să facă o minune şi să ne rezolve peste noapte toate problemele.

Oamenii au nevoie de credinţă. Străbat ţara, străbat lumea ca să atingă o icoană sau moaştele unor sfinţi. Mulţi dintre noi sunt prea slabi pentru a se descurca fără ajutorul divin şi atunci căutăm sprijin în ceruri. Nu e nimic greşit în asta, dar e greşit acest carnaval construit în jurul unei procesiuni religioase. Iaşiul se transformă în fiecare toamnă într-un balamuc în care găseşti orice, numai evlavie nu. Zeci de mii de credincioşi caută o minune şi dau de bâlci.

Duminică, la sfinţirea unei biserici din Bucureşti, am fost martorii unor scene incredibile – femei în vârstă escaladau pridvorul lăcaşului de cult şi se avântau cu strigăte de luptă înăuntru. Oameni leşinaţi, forţe de ordine depăşite, îmbulzeală şi ţipete, iată un adevărat spectacol religios din România de azi.

Şi în timpul pelerinajului de la Iaşi, la moaştele Sfintei Parascheva, evlavia se transformă în tranzacţie şi nervi. Unii vând sarmale, alţii icoane şi cruci, unii închiriază camere de dormit, alţii pături, unii vând un loc mai în faţă, alţii unul în autobuzul de întoarcere acasă. În această perioadă a anului, minunile costă destul de mult.

E deranjant faptul că Biserica Ortodoxă încurajează goana după minuni a credincioşilor şi chiar face profit din nevoia oamenilor de a găsi o rezolvare divină la problemele de zi cu zi. Biserica a rămas o instituţie care nu se ocupă de provocările vieţii, dar scoate profit de pe urma lor. În loc să înmulţească pelerinajele, mai bine i-ar ajuta pe oameni să-şi economisească banii, mai bine i-ar învăţa cum să găsească acea forţă interioară care îi poate trece peste necazuri. În loc să-şi propună să maximizeze profitul din icoane şi cărţi de rugăciuni, mai bine ar predica de la amvon minunile pe care le face educaţia pentru oameni.

În toată societatea românească se observă o încercare disperată a oamenilor de a-şi atinge scopurile prin orice mijloace, mai puţin prin efort propriu şi disciplină. Chiar şi Dumnezeu e introdus în această ecuaţie păcătoasă. Gonim prin ţară, ne îmbulzim şi ne călcăm în picioare pentru a atinge o icoană care să facă o minune şi să ne rezolve peste noapte toate problemele - să câştigăm la loto, să ne găsim o slujbă mai bine plătită sau să ne însănătoşim rapid după ce o viaţă întreagă ne-am bătut joc de sănătatea noastră. Fără nicio mustrare de conştiinţă transferăm asupra divinităţii toate neîmplinirile noastre. OK, asta facem noi, păcătoşii, dar de ce niciun reprezentant al Domnului nu iese în faţă şi să ceară sfârşitul circului?

Până una alta, în România pare mai uşor să stai la coadă pentru o minune, decât să participi la înfăptuirea ei.