- Miercuri 28 oct 2009
Cine ne trezeşte din mahmureală?
Citiţi şi:
Acum 20 de ani, România se pregătea în sărbătoare pentru al XIV-lea Congres al Partidului Comunist, care avea să-l confirme în unanimitate pe Nicolae Ceauşescu drept unic şi genial conducător al ţării. Era o Românie autistă, trăitoare în alt spaţiu şi în alt timp. În restul statelor socialiste, puterea comunistă se prăbuşise ca într-un joc de domino. Numai la noi, Ceauşescu părea etern, iar comunismul imuabil. Când Sala Palatului răsuna în uralele „Ceauşescu-PCR, Ceauşescu şi Poporul“, Lech Walesa şi Solidaritatea instalaseră deja primul guvern necomunist în Polonia, iar Vaclav Havel îşi căuta o cravată pentru a intra în Hrad ca preşedinte al Cehoslovaciei. Ca şi Walesa, Havel venea din închisoare. Ultima oară îl săltaseră preventiv în zilele în care se prăbuşea Zidul Berlinului. Băgat în dubă, Havel este întâmpinat amical de miliţieni cu întrebarea: „Mai e mult până crapă hardughia?“
După 20 de ani, România apare lumii la fel de autistă ca în 1989. Nu contează ce se întâmplă în jur. Liderii ţării nu văd în faţa ochilor decât alegerile din 22 noiembrie. Nu rostesc decât sloganuri electorale, nu visează la altceva decât la coroana de lauri a învingătorului, nu le răsună în urechi decât lozinca nemuritoare „Ceauşescu şi Poporul“ în care fiecare se vede pe el însuşi înlocuindu-l ca obiect al adoraţiei pe fostul preşedinte comunist. Poporul trebuie să rămână totuşi la locul său. Poporul e bun să aplaude. Să ovaţioneze. Să lupte pentru cauza liderilor. Să le înghită minciunile, demagogia, bătaia de joc. Poporul crede că spectacolul e oferit gratis, dar şi aici este păcălit. Poporul plăteşte tot, până la ultimul bănuţ, plus dobânzile. Poporul este gâdilat, masat, mângâiat, tuns şi frezat, epilat, dat cu apă de colonie, pieptănat, legănat, încântat şi, în sfârşit, chemat la vot.
Dar ce va fi după ce se vor fi închis urnele, cine va servi poporului ciorba de potroace, asta nu mai spune nimeni. Finanţele sunt în faliment. Sectorul public va fi obligat, pur şi simplu, din lipsă de bani, să treacă la concedieri masive. Va veni vremea să plătim datoriile uriaşe contractate în aceşti doi ani de beţie electorală. Se vorbeşte despre soluţia disperată a creşterii taxelor şi impozitelor. Preaiubitul popor va achita factura. S-a distrat, a avut parte de o palpitantă telenovelă plină de ură, dragoste, lacrimi şi răzbunare. La final, ticăloşii vor fi pedepsiţi, ploşniţele stârpite, iar virtuoşii vor avea parte de iubirea, aplauzele şi votul stimatului popor mahmur şi azvârlit în şanţ.
Acum 20 de ani, România se pregătea în sărbătoare pentru al XIV-lea Congres al Partidului Comunist, care avea să-l confirme în unanimitate pe Nicolae Ceauşescu drept unic şi genial conducător al ţării. Era o Românie autistă, trăitoare în alt spaţiu şi în alt timp. În restul statelor socialiste, puterea comunistă se prăbuşise ca într-un joc de domino. Numai la noi, Ceauşescu părea etern, iar comunismul imuabil. Când Sala Palatului răsuna în uralele „Ceauşescu-PCR, Ceauşescu şi Poporul“, Lech Walesa şi Solidaritatea instalaseră deja primul guvern necomunist în Polonia, iar Vaclav Havel îşi căuta o cravată pentru a intra în Hrad ca preşedinte al Cehoslovaciei. Ca şi Walesa, Havel venea din închisoare. Ultima oară îl săltaseră preventiv în zilele în care se prăbuşea Zidul Berlinului. Băgat în dubă, Havel este întâmpinat amical de miliţieni cu întrebarea: „Mai e mult până crapă hardughia?“
După 20 de ani, România apare lumii la fel de autistă ca în 1989. Nu contează ce se întâmplă în jur. Liderii ţării nu văd în faţa ochilor decât alegerile din 22 noiembrie. Nu rostesc decât sloganuri electorale, nu visează la altceva decât la coroana de lauri a învingătorului, nu le răsună în urechi decât lozinca nemuritoare „Ceauşescu şi Poporul“ în care fiecare se vede pe el însuşi înlocuindu-l ca obiect al adoraţiei pe fostul preşedinte comunist. Poporul trebuie să rămână totuşi la locul său. Poporul e bun să aplaude. Să ovaţioneze. Să lupte pentru cauza liderilor. Să le înghită minciunile, demagogia, bătaia de joc. Poporul crede că spectacolul e oferit gratis, dar şi aici este păcălit. Poporul plăteşte tot, până la ultimul bănuţ, plus dobânzile. Poporul este gâdilat, masat, mângâiat, tuns şi frezat, epilat, dat cu apă de colonie, pieptănat, legănat, încântat şi, în sfârşit, chemat la vot.
Dar ce va fi după ce se vor fi închis urnele, cine va servi poporului ciorba de potroace, asta nu mai spune nimeni. Finanţele sunt în faliment. Sectorul public va fi obligat, pur şi simplu, din lipsă de bani, să treacă la concedieri masive. Va veni vremea să plătim datoriile uriaşe contractate în aceşti doi ani de beţie electorală. Se vorbeşte despre soluţia disperată a creşterii taxelor şi impozitelor. Preaiubitul popor va achita factura. S-a distrat, a avut parte de o palpitantă telenovelă plină de ură, dragoste, lacrimi şi răzbunare. La final, ticăloşii vor fi pedepsiţi, ploşniţele stârpite, iar virtuoşii vor avea parte de iubirea, aplauzele şi votul stimatului popor mahmur şi azvârlit în şanţ.
