Adevarul.ro

Viaţa noastră se învârteşte între cifre şi percepţii. Percepţiile se nasc din interpretarea cifrelor şi invers. Până la urmă e important ce credem noi înşine despre noi şi ceilalţi, cum ne vedem, pentru a ne putea reprezenta la nivel individual sau comunitar. Acum două zile a fost publicat raportul Băncii Mondiale despre uşurinţa de a face afaceri în lume. În presa de ieri apăreau comentarii despre cifre mai mult sau mai puţin senzaţionale privind situaţia României.

Am coborât de pe locul 45 pe locul 55 ca indice general al uşurinţei de a face afaceri, de pe locul 110 pe locul 113 în privinţa modului de a angaja forţă de muncă, protecţia investitorilor ne-a adus de pe locul 38 pe locul 41. Numărul taxelor ne aşază printre ultimii în lume. Ne-am mai înfundat un pic, de pe locul 148 pe 149. Pentru fluenţa comerţului exterior, am scăzut de pe locul 43 pe locul 46, iar în uşurinţa executării contractelor, de pe locul 30 pe 55. Toate cifrele justifică afirmaţia că ne mişcăm greu prin mlaştina birocratică. Administraţia nu funcţionează. Serviciile statului costă scump. Hărţuiala contribuabilului e regulă în toate domeniile.

Atunci când capitalul, bunurile şi serviciile circulă din ce în ce mai liber în lume, de ce ar investi cineva în România? Se poate aşeza în Vietnam, Malaysia, Brazilia sau Africa de Sud, ţări aflate deasupra noastră la aproape toţi indicatorii. De ce ar veni cineva într-o ţară cu o infrastructură mai proastă decât în Botswana? Percepţia rezultată din cifre e catastrofală.

Uneori la Londra, la Frankfurt sau la Paris simt o puternică tentaţie de a fi o maimuţă necivilizată din Est, care sare la gâtul partenerilor. Mă supără îngrozitor imaginea pe care o au despre noi. Ştiu că putem fi mai buni. Suntem mai dinamici, mai energici, mai creativi, pentru că viaţa ne-a fost mai grea. Am trecut printr-o ocupaţie ideologică de 50 de ani şi apoi am renăscut cu dorinţa şi motivaţia de a prospera ca indivizi şi comunităţi. Avem însă complexe şi limite. Cea mai gravă este că nu ne putem face ordine acasă. Suportăm încă jugul feudalismului socialist păstrat în propria mentalitate. Din religia comunistă am moştenit ideea statului, instrument de coerciţie dorit de o divinitate transcendentă, ca la Sfântul Augustin sau Toma d’Acquino.

Cu greu revenim la filosofia naturală în care statul nu e altceva decât rezultatul unui contract tacit pentru rezolvarea tuturor celor presupuse de binele comunităţii. De aceea nu pot să nu le dau dreptate partenerilor vestici. Sunt cu mult înaintea noastră prin naturaleţea cu care relaţiile economice, sociale şi profesionale se stabilesc între oameni. În rest, n-au nimic mai bun.

Odată şi odată tot trebuie să ieşim din fundătura în care ne aflăm. Cel mai bun moment e într-o criză globală. Peste tot în lume se caută soluţii, oamenii gândesc la cum să-şi deseneze viitorul. Din păcate, noi o facem doar în vorbe şi numim reforma mici ajustări administrative. N-am putea să ne gândim la salt? La saltul care să ne aducă pe unul dintre primele locuri ale clasamentului de care vorbeam la început? N-o să obosesc să repet că asta mă costă bani.

Spre deosebire de Aristotel, avem un punct de sprijin pentru a ne schimba orbita. El stă în creativitate şi inteligenţă. Nu ştim să le punem la un loc, pentru ca împreună, fiecare la locul lui, să luăm parte la schimbare. Într-o companie, asta se numeşte cultură de corporaţie.  Pentru o ţară e conştiinţa responsabilităţii.

Altfel, vom rămâne un spaţiu al unei democraţii birocratice cu tendinţa de a evolua spre o societate oligarhică. Se impune modelul individului guşat, cu ceafa lată, ghiul şi lanţ de aur la gât, distins constructor de autostrăzi. Unde mai pui că suntem şi victimele „patriotismului de parastas“, cum spune Andrei Pleşu. Ne tragem din Decebal, din Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Asta ar trebui să-i umple de respect pe investitori. Revendicarea din străbuni, mândria de a fi români ne ţin loc de firmă şi de foame.