- Miercuri 11 nov 2009
Ce gândeşte, de fapt, electoratul?
Acum ceva timp, pe programul întâi al televiziunii naţionale, a avut loc o dezbatere despre Scorniceşti. Preopinenţii erau dnii Mitică Dragomir şi Andrei Gheorghe. Cel dintâi vedea trecutul mai curând în roz, celălalt se străduia să pună pe cartea poştală a interlocutorului său câteva rezonabile tuşe de negru. Totul mi se părea uimitor. Mai întâi, ideea postului naţional de a face din subiectul cu pricina un subiect „fierbinte“. În hărmălaia generală devenea, brusc, interesant ce se gândeşte în vechiul sat prezidenţial despre prezent şi trecut şi care este filosofia domnului Mitică cu privire la comunism. Apoi, alegerea invitaţilor. Oricât m-ar fi enervat, cu diferite prilejuri, dl Andrei Gheorghe, el intră, pentru mine, în altă categorie decât „pitorescul“ Corleone. Sau, poate, mă înşel.
În sfârşit, şansa nesperată acordată de emisiune nostalgicilor de tot soiul. Una peste alta, scorniceştenii sufereau că satul/oraşul lor nu mai e ce-a fost, iar dl Dragomir deplângea soarta maselor din ziua de azi: el da, o duce mai bine ca pe vremuri, dar poporul o duce mai prost. Dl Andrei Gheorghe se străduia, e drept, să vină cu oarecari nuanţe, dar tonul general era unul melancolic: după căderea lui Ceauşescu, ţara - ca şi simbolicul Scorniceşti - s-a împuţinat. Se trecea rapid peste faptul că, umflat cu forţa, locul de baştină al fostului preşedinte nu putea decât să decadă, pentru a reveni la statutul lui firesc.
Nu se înţelegea exact nici în ce fel „lumea“ o ducea mai bine sub comunism (în afară de obositele argumente cu concediile sindicale în staţiune, sau cu siguranţa locului de muncă, sau cu metroul şi blocurile). Mă tem însă că, în „România profundă“, „eşantionul“ Mitică Dragomir e mai răspândit decât „eşantionul“ Andrei Gheorghe. Nostalgicii - fie şi amnezici - prevalează. Şi mă întreb dacă un electorat locuit încă de mitologia trecutului „de aur“ (când, de altfel, ni se vorbea mereu despre viitorul „de aur“) este pregătit să asume şi să practice democraţia.
Neliniştitor mi s-a părut, în aceeaşi ordine de perplexităţi, şi un interviu oferit de dl Răsvan Popescu (preşedinte al CNA) ziarului „Adevărul“. „OTV mai există din cauza publicului“ - spunea domnia sa. Cu alte cuvinte, un post de televiziune care întreţine tot ce e mai debil, mai trivial, mai rău mirositor în sufleţelul nostru mioritic nu poate fi evacuat aşa cum merită şi aşa cum ar trebui să decidă o minimă exigenţă de igienă publică, pentru că are audienţă: e popular, face rating. Şi iarăşi mă întreb, ce poate vota, spre binele ţării, un fan al OTV-ului? Ce criterii, ce valori poate pune în joc cineva care savureaza seară de seară chipul de oiţă şmecheră al dlui Dan Diaconescu?
Vorbim toată ziua despre candidaţii la preşedinţie, despre aleşii noştri din parlament, despre „clasa politică“. Dar ar trebui să vorbim mai des - şi cu un spor de îngrijorare - şi despre alegători. Căci nu e valabilă doar întrebarea „Ce tip de candidaţi ni se oferă?“, ci şi „Ce sunt dispuşi să aleagă oamenii?“, „Cum arată, în general, reperele, preferinţele, opţiunile electoratului?“ Ar avea vreo şansă cineva de genul Havel, sau Helmut Schmidt, sau Ionel Brătianu? Dacă nu, atunci să nu mai dăm vina tot timpul pe oferta politică a celor de pe scenă.
În sfârşit, şansa nesperată acordată de emisiune nostalgicilor de tot soiul. Una peste alta, scorniceştenii sufereau că satul/oraşul lor nu mai e ce-a fost, iar dl Dragomir deplângea soarta maselor din ziua de azi: el da, o duce mai bine ca pe vremuri, dar poporul o duce mai prost. Dl Andrei Gheorghe se străduia, e drept, să vină cu oarecari nuanţe, dar tonul general era unul melancolic: după căderea lui Ceauşescu, ţara - ca şi simbolicul Scorniceşti - s-a împuţinat. Se trecea rapid peste faptul că, umflat cu forţa, locul de baştină al fostului preşedinte nu putea decât să decadă, pentru a reveni la statutul lui firesc.
Nu se înţelegea exact nici în ce fel „lumea“ o ducea mai bine sub comunism (în afară de obositele argumente cu concediile sindicale în staţiune, sau cu siguranţa locului de muncă, sau cu metroul şi blocurile). Mă tem însă că, în „România profundă“, „eşantionul“ Mitică Dragomir e mai răspândit decât „eşantionul“ Andrei Gheorghe. Nostalgicii - fie şi amnezici - prevalează. Şi mă întreb dacă un electorat locuit încă de mitologia trecutului „de aur“ (când, de altfel, ni se vorbea mereu despre viitorul „de aur“) este pregătit să asume şi să practice democraţia.
Neliniştitor mi s-a părut, în aceeaşi ordine de perplexităţi, şi un interviu oferit de dl Răsvan Popescu (preşedinte al CNA) ziarului „Adevărul“. „OTV mai există din cauza publicului“ - spunea domnia sa. Cu alte cuvinte, un post de televiziune care întreţine tot ce e mai debil, mai trivial, mai rău mirositor în sufleţelul nostru mioritic nu poate fi evacuat aşa cum merită şi aşa cum ar trebui să decidă o minimă exigenţă de igienă publică, pentru că are audienţă: e popular, face rating. Şi iarăşi mă întreb, ce poate vota, spre binele ţării, un fan al OTV-ului? Ce criterii, ce valori poate pune în joc cineva care savureaza seară de seară chipul de oiţă şmecheră al dlui Dan Diaconescu?
Vorbim toată ziua despre candidaţii la preşedinţie, despre aleşii noştri din parlament, despre „clasa politică“. Dar ar trebui să vorbim mai des - şi cu un spor de îngrijorare - şi despre alegători. Căci nu e valabilă doar întrebarea „Ce tip de candidaţi ni se oferă?“, ci şi „Ce sunt dispuşi să aleagă oamenii?“, „Cum arată, în general, reperele, preferinţele, opţiunile electoratului?“ Ar avea vreo şansă cineva de genul Havel, sau Helmut Schmidt, sau Ionel Brătianu? Dacă nu, atunci să nu mai dăm vina tot timpul pe oferta politică a celor de pe scenă.
