- Luni 12 oct 2009
De ce e neamţ Caragiale
Ori de câte ori mi se pare că nu înţeleg nimic din ceea ce se întâmplă în România de azi, iau din bibliotecă şi recitesc „1907. Din primăvară până-n toamnă“, legendarul text al lui I.L. Caragiale. Radiografia societăţii, dar mai ales a politicii româneşti făcută de Caragiale pentru a explica Răscoala îşi păstrează şi azi valabilitatea.
Ca şi Stelian Tănase, cred că, alături de ceea ce se cheamă azi analist politic, ar trebui să desemnăm, printre cei care comentează politica, şi scriitorul politic. Profesie întruchipată strălucit de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, George Călinescu.
Sub acest semn, „1907. Din primăvară până-n toamnă“ e una dintre capodoperele scrisului politic românesc. Articolul a fost comandat marelui dramaturg, stabilit deja la Berlin, după ce pusese mâna pe averea Mămuloaiei, de cotidianul vienez „Die Zeit“. În România izbucnise Răscoala. Dând curs interesului manifestat de cititorii săi, făcuţi curioşi, probabil, de întâmplările din regatul lui Carol I, publicaţia a apelat, cum era şi firesc, la un român. Om serios, deşi multe dintre amintirile contemporanilor ţin să ni-l arate drept un zurliu, I.L. Caragiale sare cu mult peste hotarele comenzii primite. Mai mult ca sigur, „Die Zeit“ dorise un text uşurel, dispus să satisfacă pe loc şi fără prea mari solicitări intelectuale curiozitatea unui public de cafenele, interesat de tulburările din România mai mult la nivel de pitoresc decât la nivel de îngrijorare. Ceva asemănător interesului pe care l-ar stârni telespectatorilor noştri de azi ştirea, însoţită de imagini elocvente, că băştinaşii din Mauritania se scalpează reciproc. Sunt sigur că un I.L. Caragiale al Mauritaniei, aflat în exil la Budapesta, ar fi greu de înţeles dacă ar publica într-un ziar din 2009, din Bucureşti, un studiu despre situaţia din Mauritania de seriozitatea şi profunzimea lui „1907. Din primăvară până-n toamnă“.
Începând cu Şerban Cioculescu, istoricii literari, dar şi publiciştii, s-au întrecut în a-i atribui lui Caragiale temeiuri sufleteşti demne de eroii din „O scrisoare pierdută“: durerea pricinuită de tragedia din ţară, patriotismul înflăcărat, nevoia de a lua atitudine, gândul de a produce o adevărată revoluţie în conştiinţele româneşti. După cum se vede, lui Caragiale i s-a comandat articolul. Nu l-a trimis el pe adresa redacţiei într-un gest de grijă faţă de ţară şi, cu atât mai mult, Doamne fereşte!, nu l-a scris pe blog. Spun Doamne fereşte! deoarece marele publicist nu şi-ar fi făcut blog nici dacă l-ai fi omorât. Nu de alta, dar din scrisul de blog nu se pot lua parale.
Broşura „1907. Din primăvară până-n toamnă. Câteva note“, cuprinzând articolul adus la zi de autor, vede lumina tiparului la editura ziarului „Adevărul“. Despre volum, I.L. Caragiale îi scrie lui Mihail Dragomirescu la 14 noiembrie 1907. Te-ai aştepta ca autorul să se refere la impactul asupra opiniei publice, la zguduirea pe care speră că o va produce în conştiinţe. Ei, aş! Cea mai mare grijă a lui e faţă de cum se va vinde broşura: „În momentul acesta, primesc o telegramă: broşura va apare curând, chiar săptămâna asta. Şi se va vinde pe cale publică – va inunda târgurile şi târguşoarele“. Simţind că Mihail Dragomirescu s-ar putea supăra că nu i-a dat lui s-o tipărească, Caragiale se explică: „Am dat broşura la «Adevărul», fiindcă acolo este vad mare şi tarabă deschisă pentru publicaţiuni ce trebuie desfăcute repede, cu paralâcul, pe cale publică. Înţelegi, dar, de ce nu m-am gândit la tine şi la «Minerva»“. Cât despre opinia publică, marele scriitor nu pare a fi prea preocupat. Marea lui preocupare e ca broşura să ajungă la regele Carol şi la prinţul Ferdinand: „Tare aş dori să cază rândurile mele şi sub ochii regelui şi ai prinţului. Eu însumi să le-o adresez, drept să spun, n-am îndrăzneală. Nici ei nu sunt oameni fără griji! Şi de! Parcă nu ar fi politicos să-i mai plictisesc şi eu, un oarecine, fără vreo însemnătate politică, cu părerile mele… Destul îi plictisesc atâţia – chemaţi să-i plictisească“.
Ca şi în cazul capodoperelor sale literare, Caragiale vede în articolul „1907. Din primăvară pînă-n toamnă“ un simplu produs al muncii sale. De ce e articolul o capodoperă? Pentru că I. L. Caragiale lua în serios tot ce făcea. Prin această obsesie a lucrului bine făcut, Caragiale e neamţ, nu român.
Ca şi Stelian Tănase, cred că, alături de ceea ce se cheamă azi analist politic, ar trebui să desemnăm, printre cei care comentează politica, şi scriitorul politic. Profesie întruchipată strălucit de Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Tudor Arghezi, George Călinescu.
Sub acest semn, „1907. Din primăvară până-n toamnă“ e una dintre capodoperele scrisului politic românesc. Articolul a fost comandat marelui dramaturg, stabilit deja la Berlin, după ce pusese mâna pe averea Mămuloaiei, de cotidianul vienez „Die Zeit“. În România izbucnise Răscoala. Dând curs interesului manifestat de cititorii săi, făcuţi curioşi, probabil, de întâmplările din regatul lui Carol I, publicaţia a apelat, cum era şi firesc, la un român. Om serios, deşi multe dintre amintirile contemporanilor ţin să ni-l arate drept un zurliu, I.L. Caragiale sare cu mult peste hotarele comenzii primite. Mai mult ca sigur, „Die Zeit“ dorise un text uşurel, dispus să satisfacă pe loc şi fără prea mari solicitări intelectuale curiozitatea unui public de cafenele, interesat de tulburările din România mai mult la nivel de pitoresc decât la nivel de îngrijorare. Ceva asemănător interesului pe care l-ar stârni telespectatorilor noştri de azi ştirea, însoţită de imagini elocvente, că băştinaşii din Mauritania se scalpează reciproc. Sunt sigur că un I.L. Caragiale al Mauritaniei, aflat în exil la Budapesta, ar fi greu de înţeles dacă ar publica într-un ziar din 2009, din Bucureşti, un studiu despre situaţia din Mauritania de seriozitatea şi profunzimea lui „1907. Din primăvară până-n toamnă“.
Începând cu Şerban Cioculescu, istoricii literari, dar şi publiciştii, s-au întrecut în a-i atribui lui Caragiale temeiuri sufleteşti demne de eroii din „O scrisoare pierdută“: durerea pricinuită de tragedia din ţară, patriotismul înflăcărat, nevoia de a lua atitudine, gândul de a produce o adevărată revoluţie în conştiinţele româneşti. După cum se vede, lui Caragiale i s-a comandat articolul. Nu l-a trimis el pe adresa redacţiei într-un gest de grijă faţă de ţară şi, cu atât mai mult, Doamne fereşte!, nu l-a scris pe blog. Spun Doamne fereşte! deoarece marele publicist nu şi-ar fi făcut blog nici dacă l-ai fi omorât. Nu de alta, dar din scrisul de blog nu se pot lua parale.
Broşura „1907. Din primăvară până-n toamnă. Câteva note“, cuprinzând articolul adus la zi de autor, vede lumina tiparului la editura ziarului „Adevărul“. Despre volum, I.L. Caragiale îi scrie lui Mihail Dragomirescu la 14 noiembrie 1907. Te-ai aştepta ca autorul să se refere la impactul asupra opiniei publice, la zguduirea pe care speră că o va produce în conştiinţe. Ei, aş! Cea mai mare grijă a lui e faţă de cum se va vinde broşura: „În momentul acesta, primesc o telegramă: broşura va apare curând, chiar săptămâna asta. Şi se va vinde pe cale publică – va inunda târgurile şi târguşoarele“. Simţind că Mihail Dragomirescu s-ar putea supăra că nu i-a dat lui s-o tipărească, Caragiale se explică: „Am dat broşura la «Adevărul», fiindcă acolo este vad mare şi tarabă deschisă pentru publicaţiuni ce trebuie desfăcute repede, cu paralâcul, pe cale publică. Înţelegi, dar, de ce nu m-am gândit la tine şi la «Minerva»“. Cât despre opinia publică, marele scriitor nu pare a fi prea preocupat. Marea lui preocupare e ca broşura să ajungă la regele Carol şi la prinţul Ferdinand: „Tare aş dori să cază rândurile mele şi sub ochii regelui şi ai prinţului. Eu însumi să le-o adresez, drept să spun, n-am îndrăzneală. Nici ei nu sunt oameni fără griji! Şi de! Parcă nu ar fi politicos să-i mai plictisesc şi eu, un oarecine, fără vreo însemnătate politică, cu părerile mele… Destul îi plictisesc atâţia – chemaţi să-i plictisească“.
Ca şi în cazul capodoperelor sale literare, Caragiale vede în articolul „1907. Din primăvară pînă-n toamnă“ un simplu produs al muncii sale. De ce e articolul o capodoperă? Pentru că I. L. Caragiale lua în serios tot ce făcea. Prin această obsesie a lucrului bine făcut, Caragiale e neamţ, nu român.
