Adevarul.ro

Dezastrul politic suferit de comunişti a fost incomensurabil mai mare decât înfrângerea budapestanilor.

Nicio cădere de regim comunist din toamna lui 1989 nu a semănat atât de mult cu revoluţia de la Budapesta din ’56 ca prăbuşirea lui Ceauşescu. Sau, mai bine zis, cu „deschiderea procesului de transformări“ - neîncheiat nici acum când scriu. România oferă azi mai curând o imagine deprimantă. Are aspect de republică bananieră, de ţară de lumea a treia, mai aproape de republicile ex-sovietice din sudul Rusiei… Se trăieşte într-o stare de lehamite, care nu mai aminteşte prin nimic entuziasmul şi fervoarea din decembrie 1989. Instigaţi de mizeria vieţii publice, devenim fără să vrem mizantropi, indiferenţi şi cinici.

Este ultima reacţie raţională înainte de a constata exitul iluziilor noastre într-o lume ceva mai bună. Dar să ne întoarcem la ce a fost la sfârşitul lui octombrie/ începutul lui noiembrie ’56. Studenţii „au ieşit“ pentru a se solidariza cu polonezii, care doreau reforme, iar Hruşciov ameninţa să scoată tancurile din cazărmi. Tensiunea a ajuns la paroxism, iar budapestanii au înţeles, spre deosebire de alţii, un lucru simplu: de ce se întâmplă la Varşovia, Poznan şi Gdansk depinde şi soarta lor. Ca răspuns, au ieşit în stradă. Ruşii, după o scurtă ezitare vizavi de mulţimile revărsate pe marile bulevarde de pe malul Dunării, au intervenit în forţă.

Politiceşte vorbind, criza fusese declanşată de „raportul Hruşciov“, ţinut la congresul al XX-lea PCUS, în care a fost demascat „cultul personalităţii lui Stalin“. Dacă bolşevicii nu sunt infailibili, zeii lor pier. Contestarea regimurilor impuse în Europa Centrală şi de Est la mijlocul anilor ’40 a fost consecinţa acestei logici. Au participat la proteste nu doar nişte grupuri minuscule de intelectuali sau rămăşiţe ale vechiului regim, burghezi expropriaţi, ci mulţimi de sute de mii, de milioane de oameni. Iar forma contestaţiei a fost una violentă.

La 4 noiembrie, tancurile şi artileria - pătrunse în acea noapte prin Ucraina - au început să bombardeze oraşul, adică să „pacifice“ protestele exact ca la Berlin în ’53, când Brecht a lansat butada „că dacă poporul e nemulţumit de guvern, e cazul să se schimbe… poporul!“ - asta devreme ce puterea comunistă era, fireşte, eternă.

Pentru a garanta această eternitate, bolşevicii au patentat tratarea protestelor mulţimilor cu tancurile. În noiembrie ’56 s-au găsit şi câţiva la Budapesta (taxaţi pe moment drept „quislingi“) dispuşi să îl înlocuiască pe Imre Nagy, curajosul premier din zilele revoluţiei. Ciudat, Imre Nagy a fost agent al serviciilor speciale sovietice încă din anii ’30. În împrejurarea dată, excepţională de altfel. Imre fibra patriotică a înlocuit fidelitatea faţă de Lubianka. Înfrânt, s-a refugiat în ambasada iugoslavă, iar la 22 noiembrie a fost arestat împreună cu restul echipei sale, au fost predaţi de Tito şi aduşi în România. Sunt reîntorşi după o vreme în Ungaria, judecaţi şi executaţi la 16 iunie 1958. Acest proces, alături de cel al lui Pătrăşcanu&Koffler, din aprilie 1954, sunt singurele procese politice la vârf intentate în blocul sovietic unor lideri roşii de către proprii lor tovarăşi, după moartea lui Stalin, în martie ’53. Era şi acesta un efect - minor - al schimbărilor apărute la mijocul anilor ’50.

Dezastrul politic suferit de comunişti a fost incomensurabil mai mare decât înfrângerea budapestanilor. Budapestanii, pe un câmp de bătălie care îi onorează pe unguri, s-au acoperit de glorie. La Budapesta, adevărata natură a regimurilor comuniste a apărut în adevărata lumină-întunecime. Interveniţia tancurilor lui Greciko la Berlin, în ’53, a îngheţat lucrurile 46 de ani. Tancurile din ’56 au amânat deznodământul cu 43 de ani. Intervenţia de la Praga din august ’68 a amânat încă koniec-ul cu 21 de ani. Cea din Polonia din 13 decembrie 1981, cu încă opt ani inevitabilul. Pe acest efect de acumulare şi amânare la nesfârşit, explozia din 1989 nu a mai putut fi oprită cu niciun chip. Scadenţa istoriei sosise, chiar dacă mai târziu.