Adevarul.ro

Toţi îmbătrânim! Poţi încerca să-ţi păstrezi energia pozitivă. Altfel, devii o legumă sau ai izbucniri de babă isterică. Cele din urmă sunt întristătoare.

Dacă au loc în spaţiul public, ele pot fi nu numai penibile, dar şi nocive. M-a surprins un articol politic al unui respectat analist economic, de acum două zile.

Cu ani în urmă era un jurnalist incisiv, dar corect. Intrat, Dumnezeu ştie de ce, în campanie electorală este acum un furibund acuzator. Se declară înfiorat de ideea conform căreia criza este rezultatul intervenţionismului guvernamental. Afirmaţia rimează foarte bine cu retorica socialistă. Speculanţii ar fi de vină pentru dezastrul financiar. 

Criza a luat prin surprindere guvernele. Nu este întâmplător. Dinozaurii reacţionau la mult timp după ce animăluţe mai sprintene le înfulecau coada. Ea a fost totuşi anticipată de economişti precum Nouriel Roubini, un excentric neluat în serios acum câţiva ani sau Peter Schiff, insistent în a arăta că statul este autorul nenorocirii.

Oameni incluşi în bibliografia oricărui student în materie, precum Gary Becker - laureat Nobel, Allan Meltzer, Michael Bordo, John Taylor, Deepak Lal şi mulţi alţii au pus, fără ezitare, erorile de politică printre cauzele primordiale ale crizei.

În fine, pentru a-i înlătura angoasa distinsului analist, aş dori să-i amintesc că doar cu puţină vreme în urmă, chiar la Bucureşti, laureatul premiului Nobel, Edward Prescott, a punctat extrem de clar esenţa unei dezvoltări accelerate, sustenabile astăzi: reducerea masivă a fiscalităţii, dereglementarea şi debirocratizarea.

Între timp, partizanatul politic naşte monştri: „în toate ţările bastion ale liberalismului economic s-a apelat la nimic altceva decât la intervenţia statului” sau „sectorul financiar este afectat de reglementări liberaliste fără noimă!” Este cel puţin un abuz semantic să numim bastioane ale liberalismului naţiunile avansate de astăzi unde guvernul hotărăşte, prin intermediul bugetului, alocarea unei jumătăţi din producţia şi veniturile anuale. Naţiuni întru totul liberale nu prea există în lumea de azi. Există tendinţe de liberalizare în multe locuri ale planetei. Există şansa ca unele ţări să folosească oportunitatea născută de criză pentru a deveni cu adevărat liberale. Câştigătorii în lumea de mâine nu sunt obligatoriu bogaţii de azi.

Cum nu sunt un expert, precum babele comentatoare prin colţuri de ziar şi pe ecrane, mă limitez la afirmaţia că statele în general au greşit. Naţionalizările, chiar şi temporare, nu sunt o soluţie a crizei. Ideea că există instituţii prea mari pentru a cădea e la fel de absurdă ca şi o interdicţie, să spunem de a opera cancerul.

În România, diminuarea cu 50 până la 80% a aparatului administrativ, în paralel cu reducerea cotei impozitului pe profit la 10%, a TVA-ului la 15% şi scăderea contribuţiilor sociale cu până la 50% sunt necesităţi economice stringente şi nu ţin de eticheta politică. Ele sunt de sorginte liberală, dar trebuie aplicate din pragmatism.

Nu pot exista, în esenţă, contra-argumente serioase la această viziune. Pur şi simplu este vorba de bun-simţ economic. Ar fi începutul unei reforme care să aducă prosperitate românilor. Faptul că aceste idei se regăsesc în sugestiile multora, inclusiv ale mele, nu este întâmplător cu siguranţă. Mulţi gândim la fel. Nu este rezultatul vreunui complot menit să slăbească statul, ci un demers împotriva birocratizării lui excesive, pentru o administraţie minimală, deci puternică. 

Toate guvernele de 20 de ani încoace au „lăbărţat birocraţia” pentru a-şi poziţiona clientela politică. Nici guvernul liberal anterior într-o perioadă de creştere economică nu a scăpat de această boală. Ne putem însă vindeca.

Babelor le găsesc circumstanţe atenuante: se află într-o companie selectă. Larry Summers, asistentul pentru politici economice al preşedintelui Obama, se arăta uluit de întrebarea dacă criza s-a născut din subreglementare ori suprareglementare. George Soros pare mai nou un adept al capitalismului de stat.  Cu toatele au certitudini, ca o dovadă că uneori n-au îmbătrânit destul sau întineresc cam repede.

Eu, unul, cred că mai devreme sau mai târziu îl vom uita pe Keynes în praful bibliotecii şi ne vom întoarce cu încredere la Milton Friedman şi Friedrich von Hayek.