Afacerea Petrom-OMV, pierderi de câteva miliarde de euro pentru statul român

Valoarea companiei austriece a crescut cu peste 4 miliarde de euro după preluarea din România

Analistul economic german Wilfried Lang analizează într-un interviu acordat exclusiv ziarului Adevărul privatizarea Petrom şi marile greşeli din economia românească.

OMV şi-a scos investiţia în doi ani
- Dle Lang, în decembrie trecut am citit un articol al dvs. privitor la rezultatele pozitive obţinute de OMV în urma privatizării cu un an înainte a companiei Petrom. Cum aţi ajuns la acele concluzii?
- Într-un comunicat de presă, OMV arăta atunci că doar pentru prima jumătate a anului 2005 a realizat un câştig net de 693 milioane de euro. Comparând această sumă cu realizările anilor trecuţi, am constatat că două treimi din actualul câştig al OMV au fost realizate în urma achiziţiei anul trecut a companiei Petrom. Cu alte cuvinte, în aceste condiţii, OMV îşi va scoate, în doar doi ani şi ceva, suma investită pentru achiziţionarea a 51% din Petrom.

Statul, păcălit si la taxe
- Cum s-a ajuns aici?
- Foarte simplu. Pe când alte societăţi petroliere plătesc statului cu pricina redevenţe între 45-65%, în mod excepţional chiar 80% (Libia), România nu va primi decât între 3 şi 13% din valoarea producţiei. Deci, în medie, circa 8% şi asta pentru cel puţin 10 ani, clauză fermă în contractul încheiat. În termeni sportivi, s-ar putea spune 2:0 pentru OMV. Astfel, prin achiziţia a 51% din Petrom, OMV a ajuns dintr-o companie relativ mică, cu rezerve de 0,4 miliarde barili în 2003 (1 baril=159 litri), într-o societate respectabilă cu rezerve de 1,4 miliarde barili boe/d (echivalenţă petrol-gaz metan). În aceste condiţii, noul concern OMV triplându-şi rezervele, per global. Tot aşa, OMV a ajuns de la o cifră de afaceri de aproximativ 8 miliarde de euro în 2003 la 10 miliarde de euro în 2004, Petrom contribuind cu circa 2 miliarde euro la această sumă. Concomitent, din ianuarie până la sfârşitul lui septembrie 2005, valoarea acţiunilor OMV a crescut de la 22 la 50 euro bucata, valoarea bursieră totală a acţiunilor ajungând deci la peste 12 miliarde euro.
Negociatorii privatizării, vinovaţi
- Din asta ar rezulta că ceea ce nu au reuşit românii timp de 15 ani au realizat austriecii în doar 15 luni...
- Aşa este. Totodată, statul român a pierdut şi va mai pierde prin această "privatizare" câteva miliarde de euro. Ceea ce denotă că, la încheierea acestui contract, negociatorii români au procedat fie cu rea intenţie, fie cu un diletantism greu de egalat. Un alt detaliu important, neglijat în contract: cu circa 57.000 de salariaţi, Petrom are cam de zece ori mai mulţi salariaţi decât avea OMV. Totuşi, suma salariilor personalului Petrom rămâne sub cea a salariaţilor OMV! Cu alte cuvinte, salariaţii români nu încasează decât o zecime din lefurile austriecilor. Mă întreb: cât de mărginit trebuie să fii ca să accepţi asemenea condiţii?
- De ce nu au cumpărat românii Petrom? Nu aveau fonduri?
- S-a afirmat pe atunci că nu ar fi existat resurse financiare suficiente pe plan intern. Aceasta însă nu poate servi ca motiv. Nici austriecii nu au avut bani suficienţi, dar au scos pe piaţă obligaţiuni proprii, punându-le în circulaţie la toate băncile şi bursele europene. şi iată că, în nici un an de zile, au adunat suma necesară pentru achiziţionarea restului de participare până la 51 la sută din Petrom. Desigur că şi românii ar fi putut face acelaşi lucru! Cred însă că intervine aici şi mentalitatea distructivă, acumulată în cele cinci decenii de orânduire comunistă, plus tradiţionalele obiceiuri balcano-fanariote, atât de nocive pentru economia naţională şi nivelul social-material al contribuabilului de rând. Cred, de asemenea, că ar trebui analizată situaţia de fapt, fără menajamente şi obişnuitele ascunzişuri dâmboviţene. Avem şi am avut de-a face la Bucureşti cu nişte oameni lipsiţi de experienţă şi cu totul neobişnuiţi cu realitatea economică pe plan naţional şi internaţional. Unii dintre ei or fi fost chiar bine pregătiţi teoretic, tobă de carte, cum s-ar spune, dar fără simţ practic şi fără cunoştinţele necesare unui factor de decizie. şi tocmai aceştia s-au comportat după formula: "Las că ştim noi mai bine!" Altfel cum s-ar fi putut încheia un contract atât de dezavantajos, cu pierderi de câteva miliarde de euro pentru partea română? Nu vreau să mă refer aici nicidecum la vreun partid sau guvern anume. Nu. În timpul dictaturii comuniste şi a economiei centralizate, prost organizate de nişte tovarăşi cu totul străini de materie, oamenii au fost obişnuiţi să primească ordine de sus şi să le execute după zicala: "Ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim!" Iniţiativa particulară era nedorită şi suprimată chiar în cele mai multe cazuri. CSP-ul (Comitetul de Stat al Planificării), pepiniera incompetenţei, condus de nişte diletanţi periculoşi - unii dintre ei fiind prezenţi şi azi în parlament -, a contribuit în mod sistematic la dezmembrarea sau poate chiar sabotarea economiei naţionale.
Problema actuală fiind faptul că majoritatea populaţiei, indiferent dacă e vorba de cei cu funcţii mici sau mari, nu reuşeşte să se debaraseze de acest mod de gândire catastrofal. Faţă de această realitate neplăcută nu s-a întreprins absolut nimic eficient până în ziua de azi. De aceea intervine aici noţiunea de "diletantism". A organiza o gospodărie personală sau familială este una, aceea a unei întreprinderi sau instituţii este alta, iar coordonarea economiei naţionale este cu totul altceva. Aici fiind actualmente maximul de deficit în România.
Întreaga naţie românească, care a sperat în "băieţii buni şi cinstiţi", se vede acum confruntată cu nişte "băieţi" lipsiţi de experienţă, certăreţi şi îngâmfaţi, care adună în jurul lor doar neamurile şi clientela lor de partid în chip de consilieri, secretari etc., la fel de nepricepuţi ca şi ei.

PIB-ul a scăzut cu 23 la sută după 1989
- Aţi tot lăudat România interbelică şi economia înfloritoare a acesteia. ştiu însă că şi pe atunci exista corupţie...
- Aveţi dreptate. Aşa este. Numai că pe atunci butoiul era plin şi nu se simţea prea mult. Azi, butoiul e gol, furându-se ultimele rămăşiţe de pe fund. Iar unde nu e sămânţă, nu poate fi nici recoltă. Doar ca exemplu: începând încă din 1990 până azi, PIB-ul a scăzut cu 23%, iar substanţa economică naţională s-a redus la trei sferturi. Deci, cine vorbeşte azi de imensele rezerve de devize fără cele amanetate la BNR pe diverse obligaţii externe visează doar un vis frumos, dar efemer. Un alt mic detaliu ar putea fi faptul că, în România interbelică, civilizată, un inginer câştiga cu 5-10% mai mult ca în Occident. Închipuiţi-vă, deci, ce ar fi dacă salariul acestuia în România de azi s-ar ridica la 4.000 de euro pe lună!!
Actualul imn naţional spune: "Deşteaptă-te române...", la care mă asociez pe deplin, fără prea mari speranţe însă de realizare în viitorul apropiat. Atât timp cât pricopseala personală va prima faţă de interesul obştesc, treburile nu se vor îndrepta.

Proiectele, refuzate la Bucureşti
- Criticaţi mereu situaţia din România, fără a propune însă soluţii, cum s-ar putea face mai bine. De exemplu, cum s-ar fi putut atrage marele capital internaţional?
- Asta este inexact. Încă din 1992-1993 am venit cu un proiect bine definit, cu explicaţiile corespunzătoare, unele chair foarte detaliate, dar "factorii de decizie" de atunci nici nu au înţeles măcar despre ce era vorba sau poate nu au vrut să înţeleagă. După 1995, am stat apoi de vorbă cu doi preşedinţi şi un prim-ministru ai României. Le-am explicat şi lor cum şi de ce ar fi fost necesară repunerea în drepturi a concernelor mondiale, jefuite în 1948. Totul, inutil. A mai trebuit să constat că mulţi dintre cei cu care am stat de vorbă nu cunoşteau măcar însemnătatea noţiunii de PNB (Produsul Naţional Brut) şi dependenţa acestuia de PEB (Produsul Extern Brut). Doar de PIB se mai vorbeşte azi, despre care mulţi alţii nu ştiu ce semnificaţie are privitoare la economia naţională.