ANALIZĂ Italia ar trebui să ia lecţii de la Spania

Imediat după izbuncirea crizei datoriilor de stat în Europa, marcată de salvarea de urgenţă a Grecia, pieţele au pus aceeaşi etichetă de „următoarea pe listă“ statelor de la periferia Europei (Portugalia, Spania, Italia, Irlanda). Spania a reuşit însă să se îndepărteze de zona de foc şi să înlăture temerile şi speculaţiile faţă de abilitatea statului de a trece cu bine de criză.

Atunci când a izbucnit criza datoriilor de stat în Europa, investitorii speriaţi murmurau: „Va fi Spania următoarea Grecie?“. Nu a trecut mult până ce un reporter „impertinent“ i-a pus această întrebare lui José Luis Rodriguez Zapatero, premierul Spaniei, în timp ce ţara celebra, în ianuarie 2010, preluarea preşedinţiei UE pentru şase luni. Domnul Zapatero, cu o licărire în ochii care-i semănau cu cei ai unei căprioare, a răspuns că nu există niciun fundament pentru a compara Spania cu Grecia, îşi aminteşte editorialistul „Financial Times“ Tony Barber. 

Analiştii spuneau că este doar o chestiune de timp până când cele două state vor ajunge în postura Greciei, forţate să ceară împrumuturi de urgenţă pentru a supravieţui. Oficialii spanioli şi italieni îi contraziceau spuneau că nu au probleme. Ambele părţi au minţit, exact aşa cum o făcuse cu un an în urmă şi George Papandreou, care părea foarte sigur pe el atunci când spunea că Grecia nu va intra în faliment. Deznodământul Atenei, care doar oficial nu a intrat în faliment, în rest – da, şi care doar oficial nu şi-a restructurat datoriile, în rest le-a amânat, renegociat şi reeşalonat, îi făcea pe analişti să fie cel puţin sceptici faţă de declaraţiile lui Zapatero şi ale lui Silvio Berlusconi, primul ministru italian. Unul dintre cei doi premieri s-a ţinut însă de cuvânt şi a şters numele ţării sale de pe lista neagră a pieţelor financiare.

După aproape doi ani de când era întrebat dacă nu cumva Spania este următoarea Grecie, Zapatero se poate simţi răzbunat. O listă de potenţiali pacienţi pentru secţia de terapie intensivă a UE începea înainte cu Grecia, Irlanda şi Portugalia şi continua cu Spania şi Italia. Acum, investitorii percep Italia ca fiind un risc mult mai mare decât Spania (iar Cipru le-a depăşit pe amândouă). Diferenţa (spreadul) dintre dobânzile cerute de investitori pentru a cumpăra obligaţiuni guvernamentale italiene cu scadenţa la 10 ani şi cele obligaţiuni spaniole identice a fost ieri de aproximativ 51 de puncte de bază, adică 0,51 puncte procentuale.

Cea mai simplă explicaţie pentru faptul că Spania a recâştigat încrederea pieţelor este că, în procesul de consolidare a finanţelor publice şi de introducere a reformelor pentru impulsionarea creşterii economice pe termen lung, guvernul socialist al domnului Zapatero a acţionat într-un mod mai consistent şi mai ferm decât coaliţia de centru-dreapta condusă de Silvio Berlusconi, premierul italian, spune Barber.

Desigur, Spania a lăsat eforturile pentru ultimul moment. Nu înainte de mai 2010, când creditorii internaţionali au aprobat un program de asistenţă financiară de urgenţă în valoare de 110 miliarde de euro pentru salvarea Greciei, a început domnul Zapatero reformele economice de reducere a deficitului. Chiar şi aşa, confuzia persistenă din Italia în ceea ce priveşte elaborarea unui plan pentru impulsionarea productivităţii, a competitivităţii şi a creşterii economice ameninţă să fie din ce în ce mai costisitoare. Italia are mai puţin spaţiu de manevră pentru că datoria sa publică, situată la aproximativ 120% din PIB, o depăşeşte cu mult pe cea a Spaniei – 67% din PIB.

Este şocant faptul că, deşi atât Spania cât şi Italia au anunţat recent că vor să stabilească ţinte pentru balanţa bugetară în Constituţie, domnul Zapatero şi-a pus în mişcare imediat propunerea, ajungând la un acord cu partidul din opoziţie pentru a urgenta procedura în Parlament. La Roma, rămâne neclar dacă domnul Berlusconi şi coaliţia sa vor acţiona.

Ceea ce subliniază aceste contraste este o diferenţă evidentă între modul în care Italia şi Spania încearcă să-şi promoveze interesele naţionale în Europa. Guvernul Zapatero a ajuns anul trecut la concluzia că strategia cea mai înţeleaptă este să fie un elev conştiincios al Germaniei şi al lecţiilor acesteia în ceea ce priveşte disciplina fiscală şi reformele economice, notează Barber. În acest fel, Germania ar putea fi convinsă într-o bună zi să accepte integrarea fiscală şi economică, încredinţând avuţia Germaniei pentru mult mai înalta cauză a Europei.

Liderii italieni nu cred că este prea uşor să iei lecţii de la Germania, poate pentru că ţara lor este mai mare decât Spania, pentru că Italia a fost una dintre cei şase membrii fondatori ai UE (spre deosebire de Spania, care a aderat în 1986) şi, de asemenea, se simt îndreptăţiţi să stea la prezidiul Europei. Dar un alt motiv este că, în subconştient, italienii ştiu prea bine cât de greu este să-şi reformeze economia, sistemul politic şi administraţia publică. Sunt astfel deseori tentanţi să caute alte soluţii.

În urmă cu 15 ani, Romano Prodi, pe atunci premierul de centru-stânga al Italiei, a călătorit în oraşul spaniol Valencia pentru a se sfătui cu omologul său spaniol,  conservatorul José Maria Aznar. Domnul Prodi, îngrijorat că Italia ar putea să nu reuşească să se califice pentru intrarea în zona euro atunci când moneda unică a fost introdusă, în 1999, a venit cu propunerea ca Spania să aştepte până când Italia va adera la uniunea monetară.

Domnu Aznar, temându-se că o astfel de înţelegere va exclude di start Spania din centrul zonei euro, a refuzat propunerea lui Prodi. El intenţiona să fie extrem de riguros în îndeplinirea criteriilor impuse prin Tratatul de la Maastricht în ceea ce priveşte datoria publică, deficitul bugetar şi inflaţia. Această poziţie fermă a câştigat pentru Spania mai mult credibilitate economică în Europa decât orice altă acţiune demarată în trecută sau de atunci şi până acum.

Spania nu este încă în afara pericolului din criza zonei euro. Sistemul său bancar, împovărat de datorii toxice după ce bula imobiliară s-a spart, are nevoie de o recapitalizare semnificativă. Preţurile caselor şi ale terenurilor încă mai au de scăzut. Dar guvernul a început bine cu restructurarea băncilor regionale de economii (cajas).

Spania are cea mai ridicată rată a şomajului din lumea dezvoltată, iar spaniolii ies tot mai des în stradă din această cauză

Mai mult, alegerile generale din Spania (care se vor desfăşura în noiembrie) probabil că vor livra o victorie clară pentru Partidul Popular, oferind perspectiva unui guvern puternic pentru următorii patru ani. O doză din acelaşi tratament ar putea face miracole şi pentru Italia, spun unii.

Trebuie însă luate în seamă şi avertismentele venite de la cele mai înalte foruri – FMI şi Banca Mondială – care insistă că era  austerităţii trebuie să apună. Şi asta nu pentru că economia şi-a revenit (nici pe departe!) ci pentru că, din formula doar tăieri fără investiţii (sau mai bine zis „doar tăieri“ şi atât) niciodată nu poate rezulta creştere economică.

Poate tocmai de aceea Zapatero a avut succes într-o oarecare măsură. Încă din iarnă, după ce a atins o serie de ţinte trimestriale, a reluat o parte dintre investiţiile îngheţate ca parte a planului draconic de austeritate.

Însă efectele tăierilor prea dure planează şi acum asupra statului spaniol, care are cea mai ridicată rată a şomajului din lumea dezvoltată – 21,3%.