ANALIZĂ: Cât de scump este în realitate sistemul public (gratuit) de sănătate?

Românii plătesc deja circa 50 de euro pe lună contribuţii la sistemul public de sănătate. Dacă la această sumă adăugăm şpăgile (estimate la circa 200 de euro pe an, respectiv 15 euro pe lună), ajungem la concluzia că românii şi-ar putea permite să plătească o asigurare privată de sănătate. Asta ar putea însemna servicii private de sănătate atât în ţară, cât şi în străinătate.  Un astfel de calcul simplu poa

Conform unui studiu MEDNET, nivelul mediu anual al plăţilor informale din sistemul public de sănătate a atins în 2011 nivelul de 843 lei  în Bucureşti, respectiv 866 lei în provincie. Sumele reprezintă banii cheltuiţi pentru medicamente şi consumabile indisponibile în unităţile sanitare la momentul analizei/intervenţiei, investigaţii suplimentare, dar şi pentru plăţi directe către personalul medical. Toate acestea, în condiţiile în care, teoretic, serviciile medicale publice sunt gratuite pentru toţi cetăţenii României.

Nu putem trage de aici neapărat concluzia că sistemul de stat este deficitar la propriu şi la figurat, că nu există stimulent pentru lipsa de performanţă şi bună gestiune sau că încurajează plăţile informale, pentru că acestea sunt constatări logice şi deja cunoscute.

Nu putem însă, să nu observăm diferenţa dintre nivelul plăţilor informale din Bucureşti şi din restul ţării în condiţiile în care în anul de referinţă, 2011, salariul mediu brut lunar din mediul privat (studiu PWC) era cu aproximativ 40% mai ridicat în capitală, iar majoritatea salariilor din instituţiile de stat de aici sunt mai ridicate decât cele din provincie.

Concurenţa privaţilor reduce nivelul şpăgilor plătite în sistemul public

Teoretic, din moment ce bucureştenii au mai mulţi bani la dispoziţie, plăţile informale ar trebui să respecte, chiar dacă nu în aceeaşi proporţie, raportul cu veniturile medii. Din perspectiva acestui raport însă, şpăgile date de locuitorii Bucureştiului sunt mai mici decât cele plătite în provincie.
Şi asta se întâmplă pentru că, tot în Bucureşti, cererea de servicii medicale este satisfăcută, pe lângă unităţile de stat, de numeroşi prestatori privaţi de servicii medicale. Astfel, dacă în unele localităţi din provincie nici măcar nu există altă opţiune decât unitătile de stat, în Bucureşti a apărut o concurenţă puternică nu doar din partea mediului privat, ci şi în interiorul acestuia. 

Locuitorii capitalei aleg, de fapt, să transforme o plată informală (oferită iniţial pentru servicii pentru care au plătit deja contribuţii, percepute în general ca fiind de slabă calitate, şi, pentru care nu primesc asigurarea că vor fi prestate corespunzător şi că pot atrage răspunderea prestatorului) într-o plată "oficială" pentru servicii private de sănătate.

Constatarea este cu atât mai preţioasă cu cât contrazice afirmaţiile potrivit cărora, odată cu trecerea treptată a contribuţiilor la asigurările de sănătate de la un caracter 100%  obligatoriu la unul 100% facultativ, contribuabilii ar renunţa complet la acestea (argumentul fiind acela că nu toţi conştientizează necesitatea acestora şi preţul pe care sănătatea îl are cu adevărat).

În realitate însă, chiar existenţa acestor plăţi informale (al căror nivel poate fi contestat şi care este, de fapt, mai ridicat decât cel declarat de respondenţii la studiu) demonstrează atât faptul că există disponibilitatea de a plăti pentru servicii medicale, cât şi faptul că existe resurse financiare pe care pacienţii le alocă pentru aceste servicii (cu toate că, teoretic, ele sunt gratuite).

Care ar fi, de fapt, nivelul părţii din venit alocat sănătăţii , dacă echivalentul contribuţiilor ar rămâne la îndemâna contribuabilului? Nu putem şti, însă un lucru este cert: acestea s-a îndrepta cu precădere către prestatorii privaţi, şi s-a îndrepta către cei eficienţi, care ar oferi servicii de calitate la preţuri accesibile.

Şi totuşi ... cât costă de fapt o asigurare privată de sănătate?

Există voci care susţin că sistemul privat este scump şi că, în condiţiile unei liberalizări a contribuţiilor şi a pieţei,  pachetul de servicii la care ar avea acces contribuabilul mediu ar fi mult redus. Concurenţa, între asigurătorii privaţi şi apoi cea între prestatorii privaţi de servicii medicale ar conduce, însă, la o bună gestiune a fondurilor şi ar pune presiune pe preţuri.  De asemenea, atrăgând o masă mare de asiguraţi, sistemul privat ar beneficia de avantajul economiilor de scară (de care acum ar putea beneficia chiar şi sistemul de stat, dacă ar exista stimulent pentru a o face).

De fapt, este normal ca un sistem aparent gratuit să contrasteze cu cel privat, făcându-l să pară scump, dar sănătatea individului chiar este scumpă, şi trebuie cuantificate costurile reale ale acestor sisteme şi puse în aceeaşi balanţă. Potrivit Eureko, primele pentru pachetele de asigurări de sănătate ale companiei pornesc de la un nivel de 8 EUR/lună şi ating 70-80 EUR/lună cu servicii complete, nelimitate, inclusiv unele intervenţii decontabile în străinătate. Ca medie, valoarea primei de asigurare oscilează în jurul valorii de 30 EUR/lună.

Contribuţiile la asigurările de sănătate aferente unui salariu mediu lunar (februarie 2012, conform INS) de 2028 lei reprezintă aproximativ 217 lei, adică 50 EUR. Dacă adăugăm la această sumă aportul plăţilor informale, atingem o medie de cca 67 EUR lunar, primă de asigurare ce ar acoperi servicii aproape complete, deductibile imediat, atât în ţară, cât şi în strainătate şi, cel mai important, ar reprezenta plăţi care ar atrage după ele responsabilitatea societăţilor de asigurare şi a prestatorilor faţă de fondurile atrase, spre deosebire atât de plăţile informale, cât şi de contribuţiile colectate prin coerciţie de către stat.

Adăugând la datele de mai sus şi veniturile de aproape jumătate de miliard de euro atrase de clinicile şi spitalele private în 2011 direct din piaţă şi de la asiguratori, se conturează o imagine a unui sistem complet privat de sănătate, sustenabil pe termen lung, şi care poate include nu doar asiguratii care contribuie direct, ci şi persoane aflate în întreţinere.

Sustenabil, cu atât mai mult cu cât acum se dezvoltă în prezenţa unei concurenţe neloiale din partea unităţilor de stat, care îşi permit să producă pierderi de ani buni, şi care îşi obţin finanţarea nu prin atragerea clienţilor, ci prin colectarea forţată a contribuţiilor, pe care sunt nevoite să le suplimenteze sistematic de la bugetul de stat.

De fapt, existenţa plăţilor informale este un punct important de susţinere a sistemului de stat din cărţi de joc, in lipsa acestora, prestarea unor servicii ar fi dificilă sau chiar imposibilă din lipsa medicamentelor şi materialelor, iar personalul medical ar avea o motivaţie puternic redusă pentru a rămâne în sistem.

În loc de concluzii

Până la atingerea dezideratului unui sistem de sănătate care să readucă responsabilitatea către pacient, odată cu dreptul de a decide personal asupra cantităţii şi calităţii de servicii de sănătate pe care doreşte şi poate să le acceseze, există şi paşi mici, dar importanţi de făcut în această direcţie: libertatea de alocare a contribuţiilor către societăţi private de asigurare,  autonomia spitalelor şi clinicilor private şi finanţarea acestora strict prin atragerea de fonduri de la asigurători şi asiguraţi, însoţite de  transparentizarea cheltuielilor acestora.

Cert este că serviciile medicale din România sunt un subiect  tot mai “fierbinte”, mediatizat şi controversat de fiecare dată când ideea de “reformă a sănătăţii” revine în dezbaterea publică. Un calcul simplu însă, precum cel făcut mai sus, poate însă să tranşeze clar disputa “serviciu public vs privat” ... în favoarea celui din urmă.

Ovidiu Neacşu este vicepreşedinte al asociaţiei neguvernamentale "Societatea pentru Libertate Individuală" (SoLib) şi antreprenor