VIDEO Dan Teodorescu: "Dac-aş şti unde locuiesc ideile, m-aş muta acolo"

Nu concepe lumea fără simţul umorului, aşa că, de câte ori are cum, nu pierde ocazia de a te face să zâmbeşti. Chiar dacă uneori realitatea e neplăcută, muzica este mesagerul sau îngerul salvator pentru Dan Teodorescu. Poate şi de acea piesele marca Taxi nu te pot lăsa indiferent: cânţi, gesticulezi, zâmbeşti amar sau râzi cu gura până la urechi. Muzica lui o pui la suflet, pentru că pune suflet. Pe scurt, e atât de genero

Adevărul: Chiar dacă n-a fost piesa de debut a trupei Taxi, "Criogenia salvează România" a fost piesa care v-a făcut cunoscuţi. Au trecut zece ani, cât de actual ţi se mai pare mesajul pe care l-aţi transmis atunci?

Dan Teodorescu: Terifiant de actual, revoltător de actual, şi – dacă-mi este permisă exprimarea – trist de actual. De fapt, de-abia acum mi se pare cu adevărat actual. Pentru că, în urmă cu zece ani, a fost ceea ce toata lumea a-nţeles că e: o glumiţă. Culmea e că am ajuns să-mi pun problema că poate nu mai e o utopie, ci ar putea fi chiar  pusă  în practică. Neşansa noastră e că n-avem suficiente frigidere.


În primăvara acestui an Taxi a împlinit zece ani de la apariţie. Contrar uzanţelor, nu s-a lăsat cu "Best of", dar a fost lasată piesa "Probleme de memorie". Cum v-a venit ideea acestui colaj de hit-uri Taxi?

Consider că, în astfel de situatii, ar trebui întrebată ideea. Că doar ea vine. Habar n-am de unde. Dac-aş şti unde locuiesc ideile, m-aş muta acolo. Noi n-am făcut decât să ne bucuram de cea care s-a soldat cu apariţia piesei în cauză. Şi împreună cu noi – dac-am înţeles bine – mai mulţi oameni. Acum, fie vorba între noi, era cazul ca, după zece ani, să avem probleme de memorie.

Anul trecut în vară, Mihaela Rădulescu a regizat şi produs videoclipul la "The Wizdiz", anul acesta în toamnă, tu ai scris un cântec minunat inspirat de "Nişte Răspunsuri", cartea pe care ea a lansat-o de curând. De altfel aşa ai numit şi piesa. Se poate spune că a fost un schimb de servicii între prieteni sau aşa s-au potrivit lucrurile?

Şi una şi alta, dacă pot să spun aşa. Şi apropos de serviciu contra serviciu, sunt convins că noi îi suntem datori, în continuare, Mihaelei. Şi pentru conformitate, trebuie să spun că exista două piese Taxi, inspirate de aceasta carte: "Nişte raspunsuri" şi "Matematica imposibilă". Şi ambele vor aparea pe audio-book-ul "Nişte răspunsuri", care va fi lansat în curând. Şi iată cum am reuşit să încep toate aceste fraze cu conjuncţia "şi".


La Eurovisionul din 2000 Taxi a participat cu "Luna" şi chiar dacă piesa nu a fost atunci în top, a câştigat simpatia publicului. Dovadă e că şi acum este difuzată şi fredonată. Este Eurovisonul compatibil cu trupa Taxi?

Nu-mi pot permite să raportez Eurovisionul la Taxi, dar pot să raportez Taxi la Eurovision şi să spun că habar n-am dacă trupa e compatibilă cu acest concurs internaţional. Cert e că am avut noroc, am plecat, am cântat şi – inevitabil – ne-am întors acasă. Dacă după toate astea a rămas o piesă pe undeva,  prin sufletul cuiva, e mare lucru.

Ai lucrat, cu mare plăcere, după spusele tale, la scenariul pentru Eurovisonul Copiilor 2006. Ce ne poţi spune despre această experienţă?

Am lucrat cu aceeaţi plăcere la trei scenarii legate de Eurovision: unul pentru copii şi două pentru adulţi. Concluzia e simplă: cu copiii e simplu.

Ai spus că nu notezi versurile atunci când vin, ci doar atunci când trebuie să le trimiţi casei de producţiei. Cum textul reprezintă un procent consistent din farmecul muzicii Taxi, nu ţi-e teamă că acea rimă deosebită s-ar putea ascunde în eter şi n-ai mai avea acces la ea?

Nu. Mă gândesc că dacă fac nişte versuri care merită să fie ţinute minte, o să le ţin. Dacă le uit, înseamnă că erau slabe.

Ai cântat în deschidere la Seal. Cum ţi-a fost atunci?

Bine şi ciudă. În această ordine. Bine, pentru că n-are cum să-ţi fie rău, în momentul în care eşti invitat să cânţi în deschiderea unui artist special, aşa cum este Seal. Fără exagerare – este o onoare. Şi ciudă, pentru că ni s-a impus să începem micul nostru concert de deschidere mult prea devreme, adica în timp ce  oamenii îşi ocupau, încă, locurile în sală. Noi terminaserăm de cântat şi lumea continua să intre. Cum am zis? Ciudă? Da, ăsta-i cuvântul!

Ce alte concerte sau fapte de muzică le-ai trece la capitolul reuşite?

Concertul Police de acum doi ani, de la Viena şi concertul U2, din vară, de la Paris -  în sensul că au fost extrem de reuşite şi eu am reuşit să ajung la ele.

A, de-ale noastre era vorba? Nu m-am prins de la-nceput. E, acum e târziu. Adică, ar fi chiar culmea ca după ce-am vorbit despre Police şi U2, să m-apuc să vorbesc despre Taxi.

Ce artist admiri mai tare şi mai mult, de la noi şi/sau de la alţi? 

Să spun un singur nume mi-e chiar imposibil. Foarte riscant e şi să spun mai multe, dar o să-mi asum acest risc: Alexandru Andrieş, Holograf, Paraziţii, Pasarea Colibri, Simplu, Paula Seling,  Puya,  Mircea Baniciu, Firma şi – desigur – Poesis. E-adevărat,  sunt din zone muzicale extrem de diverse, dar toţi cântă cu suflet, din suflet. Da, şi Paraziţii, pentru că tot ce spun ei e din suflet…

Cât despre artiştii străini pe care-i admir, mă gândesc că-i  menţionează suficient radiourile româneşti, ca să-i mai numesc şi eu într-un ziar românesc.

Care este cea mai mare calitate a ta? Dar cel mai mare defect?

Am cu siguranţă o mare calitate. Aceea de a fi unic în muzica românească şi – probabil – universală, datorită zdrăngănelelor atârnate la ochelari. Dacă o să intru, cumva,  în istorie, atunci cu chestia asta o să intru.

Cât despre defecte, nu-mi dau seama care e mai mare, având în vedere că sunt: pisălog, agasant, enervant, rigid, irascibil, nehotărât, suspicios, ipohondru şi sufăr de mania persecuţiei. În rest, sunt băiat bun.

Apropiaţii ar spune acelaşi lucru?

Apropiaţii mei? Hai să nu-i întrebăm! N-aş vrea să le aflu chiar pe toate.

La întrebarea "ce faci când te scoate ceva din pepeni?" ai răspuns că, în funcţie de auditoriu, înjuri cu sau fără vorbe. Te declari pacifist, orice-ar fi?

Ei, nu chiar orice-ar fi. Încerc, iniţial, să câştig războiul. Dacă văd că nu pot, mă prefac că vreau pace. Nu, am glumit. Vreau pace, din start. Nu de alta, da’ nu prea am faţă de  războinic.

Anul acesta te-ai recăsătorit, de ziua ta, cu frumoasa actriţă Irina Chiosa. Cum s-au împărţit rolurile în gospodărie? Te implici în treburile casei sau te declari "artist"?

Păi, în gospodărie şi în căsnicie, în general, trebuie să ştii ce aşteaptă o femeie de la tine. Vârsta şi experienţa m-au făcut să ajung la concluzia că, de fapt, femeile nici nu vor mare lucru de la noi. Vor să audă doar două cuvinte. Iniţial, acestea sunt “te iubesc”. Ulterior - “da, mamă”.

Ai declarat, într-un interviu, că ai face aproape orice pentru a juca într-un film.

Interviul în cauză e ceva mai vechi. Între timp s-a găsit un regizor suficient de iresponsabil, încât să-mi dea un rol(işor) într-un film. Domnul în cauză este Constantin Popescu şi – printre multe altele – domnia-sa este unul dintre regizorii filmului “Amintiri din epoca de aur”.  Filmul în care apar şi eu vreun minut şi ceva –  pentru că, totuşi, nu e complet iresponsabil – se numeşte… ei, bine, îmi pare rău, da’ nu pot să vă spun, că nu mi-a dat voie regizorul. Tot ce am voie să vă spun este că veţi fi surprinşi de cine va juca în acest film şi – mai ales – în ce roluri!

În copilărie care au fost rolurile pe care le-ai jucat şi care ţi-a plăcut cel mai tare?

În clasa a-IV-a am fost regizor şi actor în sceneta “Tanţa şi Costel”. Eu am fost, desigur,  Costel. De fapt, din câte-mi aduc aminte, i-am spus tovaraşului învăţător ca aş putea fi şi Tanţa, dar se pare că tovaraşii considerau travestiul o chestie dubioasă.
 
În clasa a-V-a, am participat la realizarea unui mareţ montaj literar-artistic despre răscoala din 1907, în calitate de boier. Rolurile erau clare: ori erai boier, ori erai ţăran. Ceea ce, iată, a rămas valabil până-n ziua de azi.

Revin la subiect. Totuşi, de ce eram boier? Pentru că am avut o copilărie comunistă dar fericită, părinţii mei permiţându-şi să-mi cumpere o gramadă de jucării, în mare parte aduse de pe-afară, ceea ce, pe vremea aia, era o mare chestie. Aşadar eram fericitul posesor a trei mitraliere. Cu care am tras în ţărani.

Toată şcoala a considerat că a fost o grandioasă evocare a răscoalei, un moment cu adevărat înălţător. Cu un mic amănunt: mitralierele erau nişte copii ale celor folosite în “Războiul stelelor” din 1977, al lui George Lucas. Bref, am tras în ţăranii de la 1907 cu puşti cu laser.

Ai ca hobby portocaliul şi nu de ieri, de azi. De unde această pasiune?

Habar n-am. Oricum, pasiunile trec, spectrul luminii rămâne. Ca să nu mai zic de nuanţele fine. Aşa că am de unde alege.

Exerciţu de imaginaţie: Cum ar arăta lumea fără simţul umorului?

Nu am o imaginaţie chiar atât de bogată. Şi nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi dacă ne-ar pieri, tuturor, simţul umorului; mi-e de-ajuns că unii dintre noi nu-l au.

Dacă despre iubire ai vorbit prin muzica ta, despre muzica ta ai vorbit fără ocolişuri, despre copilăria ta n-am reuşit să aflu mare lucru. Cum a fost puştiul Dan Teodorescu? Ce vise i-au dat târcoale?

Puştiul a fost exact ca adultul, cu mentiunea că primul avea scuza vârstei. Cum spuneam mai devreme, am avut o copilărie fericită, pe care o datorez, aproape exclusiv, părintilor mei. Cărora nu ştiu dacă le-am mulţumit vreodată pentru asta, aşa că o fac acum.

De visat, ştiu c-am visat să ajung actor. Chiar şi mai târziu, când nu mai eram copil. Dar n-am avut tupeul să "dau" la teatru. Am considerat că n-am bagajul cultural necesar.

Ce au zis părinţii lui când au aflat că muzica e viaţa ta? Când şi cum ai primit prima chiară?

Ai mei ar fi vrut sa fac A.S.E-ul, ambii find economişti. Până la urmă, am ajuns inginer. Vorba vine… De fapt, habar n-am ce-am ajuns; am ajuns ce se vede. Cam atât despre vise. Cât  despre chitară, tata a făcut greşeala să-mi cumpere una acustică, în clasa a-IX-a. Am spus greşeală, pentru că el şi-ar fi dorit să ajung un om serios. Ori de-atunci am început să manifest tendinţa de a deveni un om neserios.

Norocul meu a fost că am avut - şi am -  nişte părinţi minunaţi. Care, chiar dacă simteau că şi-o fac cu mâna lor, m-au ajutat – hopa, am început să mint! – voiam să spun că mi-au cumpărat sintetizator, sampler, tobe,  chitara electrică, amplificator, boxe ş.a.m.d. Nu-mi dau seama care a fost momentul în care au realizat că, făra dubii, viaţa mea va fi legată de muzică... Părerea mea este, însă, că-n acel moment şi-au spus în gând: "Doamne ajută-ne!"

Mai ai "antecedente" muzicale în familie?

Nu prea, cel puţin din câte ştiu eu. Oricum, în momentul în care vine vorba despre cine e responsabil, din punct de vedere genetic, de presupusele mele înclinaţii muzicale, mama zice că-l moştenesc pe tata, iar tata zâmbeşte modest.

Ai putea trăi fără să faci muzică?

Da, da’ aş fi mult mai trist.