Am fost colegă cu Dobrin

Îl ştiu pe Dobrin din vremea copilăriei, când juca fotbal în curtea Şcolii generale de pe strada Teiuleanu din Piteşti. Era prin clasa a cincea şi s-ar fi jucat cu mingea ore în şir - singur

Îl ştiu pe Dobrin din vremea copilăriei, când juca fotbal în curtea Şcolii generale de pe strada Teiuleanu din Piteşti. Era prin clasa a cincea şi s-ar fi jucat cu mingea ore în şir - singur sau în "echipă" cu prietenii. Mingea ieftină din cauciuc se rupea destul de repede sau "sărea" prin curţile vecine.

Când nu avea totuşi "mingea-bucuria lui", făcea rost de un fular de la prieteni sau colege şi improviza, rapid, una nouă. O meşterea cu atâta dexteritate, încât cu greu îi urmăreai mişcările. După aceea începea ora "de pase". Arunca mingea pe un perete al şcolii şi se străduia să facă "performanţe". Adică, în limbajul lui de copil, mingea trebuia "să sară în fiecare zi mai sus".

Apoi, începea a doua etapă a jocului cu prietenii; antrenamentul se desfăşura, deseori, cu entuziasmul vârstei şi profesorii care predau la clasele de la parterul şcolii interveneau...

Se făcea linişte până la recreaţie. Apoi "fotbaliştii" făceau strategii pentru programul de la sfârşitul săptămânii. La toate clasele, fetele aveau în programa şcolară ora de gospodărie - teorie, urmată de practică; adică se pregătea o prăjitură în cantina grădiniţei, ce funcţiona într-un imobil din curtea şcolii.

Obosiţi, "fotbaliştii" se bucurau când platourile cu prăjituri sau tort urmau să fie lăsate să se răcească pe fereastra bucătăriei. Cu o abilitate ieşită din comun, Dobrin şi colegii degustau primii prăjiturile. Erau momente de mare veselie.... L-am întâlnit, câţiva ani mai târziu, mi-a promis un interviu, şi-a amintit de peripeţiile din curtea şcolii spunea că vrea să renunţe la fumat, că încearcă.

Avea în priviri aceeaşi lumină jucăuşe, din vremea copilăriei. Spunea că vrea, cu timpul, să le facă micilor piteşteni, pasionaţi de fotbal, dar săraci "nişte surprize cât cerul de mare". Nu ne-am mai întâlnit, dar urmăream meciurile în care juca.

Mi-a dat, nu demult, un telefon la redacţie. Spunea că vrea să scrie ceva, să mă consulte, să scrie ceva ce nu s-a mai scris... probabil a intervenit o altă urgenţă. De la colegii din presa locală am aflat că era grav bolnav. Şi timpul n-a mai avut răbdare.