Tzipi Livni, „Doamna de Fier” a Israelului

Viceprim-ministru în 2006, ministru de Externe al Israelului şi ministru al Justiţiei între noiembrie 2006 şi februarie 2007, Tzipi Livni este noua stea din politica Orientului Mijlociu. În mai 2007, ea i-a cerut demisia lui Ehud Olmert, acuzat de luare de mită de la un om de afaceri american.

Livni locuieşte în Tel Aviv, este căsătorită şi mamă a doi băieţi, de 19 ani şi 17 ani. Este vegetariană, luptă pentru drepturile animalelor şi se relaxează bătând la tobe. Va reuşi ea să se alăture  intransigenţilor generali israelieni care au ocupat funcţia de premier?

Tzipi calcă pe urmele Goldei Meir, cea care a participat la crearea statului Israel, fost ministru al Afacerilor Externe şi premier între 17 martie 1969 şi 11 aprilie 1974. Golda Meir a fost prima femeie premier al Israelului, o poziţie pe care cu greu o vedeai în mâinile unei purtătoare de fustă. Însă fostul premier Ben Gurion spunea despre ea că este  “cel mai dur tip din guvern”, aluzie la intransigenţa cu care trata problemele politice, pe vremea când aceasta ocupa funcţiile de ministru al Muncii şi ministru de Externe.

Tzipi Livni a obţinut şi ea o primă victorie în drumul spre funcţia de premier. A învins în alegeri bărbaţi puternici: Şaul Mofaz, fost ministru al Apărării, Avi Dichter, ministrul Securităţii Interne, şi Meir Sheetrit, ministrul de Interne. Campania electorală pentru preluarea şefiei partidului Kadima a fost condusă de un expert, renumitul Eyal Arad, care îşi oferise serviciile şi în România.

Dar politica dâmboviţeană diferă mult de cea evreiască, iar ceea ce a reuşit Eyal cu oameni politici israelieni, inclusiv cu fostul premier Ariel Sharon, nu s-a potrivit la noi. În primul rând, “emblema” omului politic israelian puternic este gradul de general, care conferă şi iluzia de apărare împotriva “teroriştilor palestinieni” şi arabi în general.

Nu numai că Tzipi este femeie, dar nici nu a ajuns la acest grad. În plus, a mai făcut şi o declaraţie surprinzătoare care ar fi trebuit să-i scadă popularitatea. La 28 martie 2006, ea a declarat la emisiunea americană de mare audienţă “Nightline”: “Cine luptă împotriva soldaţilor israelieni este duşman şi trebuie să se aştepte la contrareacţie, dar nu se poate defini ca act terorist o acţiune ale cărei ţinte sunt soldaţi”.

A sugerat astfel că nu este de acord cu politica de “dublu standard”, folosită de oficialii israelieni de atâţia ani, conform căreia toate acţiunile militanţilor palestinieni sunt clasificate ca teroriste, iar cele ale militarilor israelieni sunt doar defensive (în sensul militar, “cea mai bună apărare este atacul”).

Este un pas mic pentru recunoaşterea faptului că lupta dramatică a două popoare pentru aceeaşi bucată de pământ, pe care ambele o consideră strămoşească, este îndreptăţită, când nu este “asimetrică”.

Susţinută de o altă “Doamnă de Fier”, secretarul american de stat Condoleezza Rice, Tzipi Livni s-a exprimat în favoarea unei ameliorări a condiţiilor de viaţă ale palestinienilor în teritoriile ocupate din Cisiordania, a creării unui stat palestinian, declarându-se, însă, în favoarea izolării grupării islamiste Hamas, vinovată de nenumărate acte de terorism.

„Perioada Mossad”

Conform publicaţiei „The Times”, Tzipi Livni a fost recrutată de Mossad în 1980 din armată, unde avea grad de locotenent. A fost repartizată la Paris, de unde a călătorit prin Europa cu o echipă care avea misiunea de a anihila indezirabili arabi.

Livni nu a vorbit niciodată despre misiunile sale ca agent Mossad, dar una dintre colege, de fapt cea care o racolase, Mira Gal, a declarat pentru reporterii de la „The Times” că Tzipi are un coeficient IQ -150 şi fusese aleasă pentru misiuni extrem de riscante. „O singură greşeală ar fi generat implicaţii politice catastrofice pentru Israel”. „Făcea parte dintr-o unitate de elită“, a declarat Ephraim Halevy, fost director al Mossad, pentru „The Times“, fără alte detalii.

Eric Denece, fost agent al serviciilor secrete franceze, a subliniat că din perioada “Războiului de şase zile”, din 1967, Parisul era o bază importantă pentru Mossad, pentru că aici se aflau organizaţii şi grupări palestiniene, iar agenţii israelieni, pe lângă misiuni de asasinare a unor capi, aveau şi misiuni de infiltrare în aceste grupări, ţinta predilectă fiind gruparea Al Fatah Abu Nidal.

Există opinii că această grupare desprinsă din mişcarea lui Yasser Arafat ar fi fost chiar creată de Mossad, din moment ce ţintele predilecte erau lideri palestinieni consideraţi moderaţi. Parisul era bogat în ţinte pentru unităţile Mossadului.

În iunie 1980, un om de ştiinţă de origine egipteană care lucra la programul nuclear irakian a fost găsit asasinat în camera sa de hotel. Nu a fost greu pentru autorităţile franceze să creadă că irakianul a fost asasinat de Mossad, din moment ce Menahem Begin, premierul de atunci, spunea că „speră că Franţa şi-a învăţat lecţia cu privire la ajutorul acordat Irakului”.

“The Times” merge mai departe, citând tot un raport al serviciilor secrete franceze, conform căruia Tzipi Livni a făcut parte dintr-o unitate de elită care l-a otrăvit pe omul de ştiinţă irakian Abdul Rasul, la un prânz în Paris, în 1983. Iar în august, o astfel de unitate îl asasina la Atena pe Mamoun Merais, un oficial din conducerea Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei. Ea nu a fost direct implicată, Mamoun fiind împuşcat în propria maşină de doi tineri aflaţi pe o motocicletă. 

Politicieni şcoliţi în organizaţiile paramilitare

Atât politicienii israelieni, cât şi cei palestinieni sunt “căliţi” în lupte după străvechea regulă a talionului, ochi pentru ochi, dinte pentru dinte. Istoria Orientului Mijlociu a fost marcată pentru totdeauna de aceste conflicte asimetrice, iniţiate de organizaţii paramilitare evreieşti, în care civilii aflaţi de-o parte şi de alta a “baricadei” au plătit cu viaţa.

„Noaptea trenurilor“

Va putea, oare, o femeie să curme acest cerc vicios? „Familia mea este o parte din istoria Israelului“ – declara Tzipi Livni. Se trage dintr-o familie de luptători zionişti care au activat în anii ’40 în Palestina guvernată de britanici şi care, conform „The Times”, au fost arestaţi de autorităţi pentru acte teroriste.

Mama, Sarah Rosenberg, a fost unul dintre şefii comandourilor „Irgun”, grupare care a luptat cu violenţă pentru crearea statului Israel. Într-un interviu acordat înainte de a muri, la vârsta de 85 de ani, Sarah a povestit cum jefuiau trenurile, urcându-se ca pasageri cu diferite deghizări. „Odată am aruncat în aer un tren pe ruta Ierusalim – Tel Aviv”, a povestit Sarah.

Tatăl viitorului premier, Eitan, a fost condamnat la 15 ani de puşcărie pentru că a participat la un atac asupra unor obiective britanice, dar a reuşit să evadeze din închisoarea de la Acra. Născut în Polonia, în 1919, a venit în Palestina de la vârsta de şase ani, stabilindu-se cu părinţii la Tel Aviv. La 20 de ani, Eitan a intrat în organizaţia paramilitară  Irgun, înfiinţată la Ierusalim în 1931, de Avraham Stern, şi care a desfăşurat multe acţiuni militare sângeroase atât împotriva autorităţilor britanice, sub mandatul cărora se afla Palestina, cât şi împotriva populaţiei autohtone.

În 1940, Avraham Stern a părăsit Irgun şi a înfiinţat propria organizaţie, Stern, la conducerea Irgun fiind ales Menahem Begin, venit tot din Polonia, ulterior prim-ministru al Israelului. După  cel de-al Doilea Război Mondial, începe  perioada cea mai agresivă a organizaţiei Irgun, notoriu fiind atentatul cu bombă de la Hotelul „King David“ din Ierusalim, din iulie 1946, în urma căruia au fost ucişi  91 de oameni, soldaţi britanici, dar şi civili.

Eitan Livni a devenit şef al operaţiunilor speciale ale Irgun, tovarăş de arme cu Menahem Begin. În aprilie 1946, Eitan a fost arestat pentru implicarea sa în operaţiunea “Noaptea trenurilor“, la care a participat şi soţia sa. În noaptea de 1 noiembrie 1945, reţeaua de căi ferate din Palestina a fost ţinta a peste 150 de explozii. Alte atacuri s-au dat asupra navelor de pază britanice, trei fiind scufundate. După doi ani de detenţie, Eitan a evadat, iar la 8 iulie 1958, la Tel Aviv, se naşte fiica sa, Tzipora Malka “Tzipi” .

O viaţă, o luptă!

Dupa formarea statului Israel, în 1948, Menahem Begin a transformat organizaţia  Irgun în Partidul Herut, iar Eitan Livni a ocupat o poziţie importantă. Împărtăşea aceeaşi opinie ca Menahem Begin, potrivit căreia Israelul trebuie să lupte pentru recâştigarea întregii Palestine. Cam tot atunci palestinienilor li s-a pus eticheta de duşmani ai Israelului, pentru că n-au putut accepta o asemenea aspiraţie a evreilor. În 1965, partidul Herut se redenumeşte Gahal, iar din 1973 devine Partidul Likud, învingător la alegerile din 1977.

Numit premier, Menahem Begin semnează, împreună cu preşedintele egiptean Anwar Sadat şi cu preşedintele  american Jimmy Carter, Acordul de la Camp David (1978), pentru care Begin şi Sadat au primit Premiul Nobel pentru Pace. Dar pacea era departe.

Eitan Livni a decedat în 1991. Epitaful său, alături de harta Israelului Mare, arată care i-a fost idealul: „Aici se odihneşte şeful operaţiunilor Irgun“. Poate de aceea palestinienii nu se aşteaptă la nicio “cotitură” spectaculoasă a politicii israeliene faţă de ei, sub guvernarea premierului Tzipi Livni, dacă va fi numită.

Dar este aproape imposibil să se găsească un om politic israelian care să nu fie asociat cu organizaţiile de luptă pentru înfiinţarea statului Israel în Palestina. Foştii luptători în grupările Haganah, Lehi/Stern, Irgun (Etzel) şi Palamach au devenit ulterior mari oameni de stat.

Haganah era o organizaţie paramilitară înfiinţată în 1920 din imigranţi evrei angajaţi să apere fermele din Palestina. În 1936 avea 10.000 de “soldaţi” şi 40.000 de rezervişti, devenind “inima” armatei de mai târziu a statului Israel. În 1931, cei mai radicali membri Haganah au creat organizaţia Irgun (Etzel).

În 1940, Irgun s-a divizat, formând Lehi - iniţialele Lochamei Herut Yisrael, adică “Luptătorii pentru Libertatea Israelului”, mai bine cunoscută ca “Stern”, după comandantul ei, Abraham Stern.  În 1939, autorităţile britanice au restricţionat imigraţia evreilor în Palestina, ceea ce a determinat formarea, în 1941, a grupării  “Palmach”, ca forţă de reacţie rapidă, aparţinând de Haganah, pentru a asigura imigraţia clandestină.

Spionii de “dincolo”

La cârma marilor puteri, cu care Israelul a negociat permanent pentru ca statul să poată fi viabil, se aflau tot oameni de stat bine “instruiţi”. John Kennedy a fost ofiţer al serviciului de informaţii al Oficiului Naval (ONI), George H. W. Bush Sr. a condus CIA în perioada Administraţiei Gerald Ford, păstrând legăturile cu  Agenţia. Ronald Reagan a fost, între 1930 şi 1950, agent FBI.

Mihail Gorbaciov a fost propulsat tot timpul de KGB, de la funcţia de prim-secretar la Stavropol, până la funcţia de secretar general al PCUS. Eduard Sevarnadze, ministrul de Externe, a fost general KGB. Evgheni Primakov - ministru de Externe şi prim-ministru în Administraţia Elţîn - a condus primul Directorat KGB, devenit, ulterior, SVR. 

Ex-premierul Serghei Stepasin era tot ofiţer KGB, numit director al FSB. Vladimir Putin nu mai are nevoie de prezentări. Fostul preşedinte şi actualul premier al Federaţiei Ruse a funcţionat, ani la rând, ca ofiţer al primului Directorat al KGB în R.D. Germană.

Militanţii politicieni

Cei mai faimoşi membri ai grupării Haganah, deveniţi politicieni de seamă au fost Ben Gurion, întâiul premier al Israelului - fost membru al grupării HaShomer, Moshe Sharett, premier israelian între 1953 şi 1955, Iţac Rabin, premier între 1974 şi 1977 şi în perioada 1992-1995.

De asemenea, generalul Ariel Sharon, premier între 2001 şi 2006, generalul Rehavam Zeevi, fondatorul şi liderul partidului naţionalist Moledet, asasinat în 2001 de Frontul Popular de Eliberare a Palestinei, Moshe Dayan, şeful forţelor armate israeliene între 1953 şi 1958, precum şi generalul Yigal Allon, comandant al grupării Palmach, ulterior premier interimar în 1969, viceprim-ministru în Guvernul Meir, au făcut parte din Haganah. Un alt exemplu: Menahem Begin, premier între anii 1977 şi 1983, liderul celei mai agresive organizaţii paramilitare evreieşti, Irgun.