Spiritul civic, în moarte clinică

O tâlhărie sau un act de violenţă are loc pe stradă, în plină zi. Cei din jur întorc privirea şi se îndepărtează grăbiţi. Sună cunoscut?

Zona Dorobanţi. Sâmbătă, ziua în amiaza mare. Poliţia e chemată de urgenţă la o efracţie cu furt din locuinţă. Doi poliţişti stau la uşă şi doi la geam, pentru ca hoţul să nu aibă pe unde fugi. Când apare proprietarul şi descuie uşa, apartamentul este gol.

Ancheta stabileşte că spiritul cetăţenesc s-a lăsat mult aşteptat: un vecin vede cum un hoţ sparge un geam cu o cărămidă. Cum nimeni nu reacţionează, infractorul intră de două ori pe fereastră şi fură diverse obiecte. Vecinul care l-a văzut se duce la administratorul blocului. Cei doi se sfătuiesc şi chiar se ceartă dacă şi cine să sune la poliţie. În final, când dau telefon, e prea târziu şi hoţul nu mai e de găsit.

Acesta este un caz real. De multe ori, oamenii care sunt martorii unui furt sau ai unei agresiuni nu reacţionează în niciun fel, nu iau atitudine şi nici nu alertează poliţia sau o fac prea târziu. Alţii chiar ajung să le dea o mână de ajutor hoţilor fără să ştie.

Este cazul unui alt bucureştean care a văzut nişte oameni cărând obiecte dintr-un apartament vecin. După ce s-a uitat în stradă şi a văzut o Dacie albă, a crezut că este maşina vecinului său care se mută şi s-a oferit să-i ajute pe cărăuşi. Ulterior, s-a dovedit că ajutase nişte hoţi să-i jefuiască vecinul.

11% din bucureşteni ar ajuta o victimă

Un sondaj realizat în aprilie 2008 de Serviciul Analiza şi Prevenirea Criminalităţii împreună cu Facultatea de Sociologie şi Psihologie a Universităţii „Spiru Haret”, pe un lot de 396 de subiecţi, a arătat că, dacă ar fi martorii unei fapte antisociale, numai o treime (33,43%) din bucureşteni ar anunţa Poliţia, fără a da însă alte detalii. 31,57% din repondenţi spun că ar atenţiona făptaşul să înceteze, iar 30,38% ar încearca să mobilizeze opinia publică. Doar 10,87% ar fi dispuşi să fie martori, la solicitarea poliţiei.

Potrivit şefului Serviciului de prevenire din Poliţie, Graţiela Văduva, 25% din subiecţii chestionaţi cred că cei din jur ar anunţa Poliţia în cazul în care ar fi martorii unei infracţiuni, dar dacă ei ar fi victime, 61% ar vrea ca Poliţia să fie chemată şi 30% şi-ar dori ca martorii să aştepte oamenii legii pentru a da informaţii. Doar 10% cred însă că oamenii aşteaptă Poliţia şi 7% declară că ar face acest lucru. Doar 11% din bucureşteni ar ajuta victima unei agresiuni sau furt, dar 57% cred că alţii i-ar­ sări în ajutor.

Sondajul a arătat că principala cauză a neimplicării este frica pentru siguranţa proprie (84,31%). În plus, 64,99% din repondenţi se tem că, dacă vor interveni, nu vor fi susţinuţi de cei din jur. În topul motivelor neimplicării se regăseşte şi neîncrederea în promptitudinea organelor de ordine (73,39%) şi în faptul că acestea vor aplica legea cu fermitate (58,54%). Cetăţenii nu vor să fie chemaţi ca martori la procese deoarece identitatea nu le este protejată (52,54%) şi nici să-şi piardă timpul pe la Poliţie (28,57%).

„Atitudinea de a nu interveni este firească”, explică sociologul Marius Pieleanu, „pentru că la fiecare prevalează sentimentul de autosupravieţuire. Oamenii aleg să nu sune la Poliţie tot din motive de siguranţă. Anunţând Poliţia, automat omul va fi chemat să dea o declaraţie, posibil şi să fie citat ca martor la proces dacă e cazul şi toate acestea creează un disconfort personal.”

În opinia Poliţiei însă, nu există libertate fără obligaţii, iar una dintre acestea este de a suna (gratuit) la numărul 112 şi a anunţa oamenii legii. În cazul în care bucureştenii ajută la prinderea infractorului sau anunţă Poliţia, ei sunt motivaţi de convingerea că oricând s-ar putea găsi în situaţia victimei înseşi (31,03%). Doar un sfert sunt convinşi că este de datoria fiecărui cetăţean să ia act de încălcarea normelor sociale.

Printre cauze, sociologul Bogdan Chiriac de la Poliţia Capitalei citează dizolvarea reţelelor sociale: „Nu ne mai ştim vecinii, nu dăm copiii la grădiniţe şi şcoli din cartier, nu ne întâlnim duminica la biserica din cartier.”

Poliţia trebuie susţinută de cetăţeni în efortul de combatere a criminalităţii, spune el, deoarece în absenţa unui sprijin, a unor persoane care să depună mărturie, infractorii nu pot fi condamnaţi. „Nu există nicăieri o mişcare amplă, puternică, de sprijinire a Poliţiei. Dar Poliţia nu poate face faţă fără o atitudine civică adecvată.”

Decât să faci pe haiducul, mai bine sună la 112

Luna trecută, poliţiştii brăileni au făcut un experiment prin care au testat spiritul civic şi vigilenţa cetăţenilor. Ei au înscenat un atac asupra unei tinere (o poliţistă în civil), într-o piaţă aglomerată din oraş. Ea mergea vorbind la telefon, cu geanta la subraţ, când un alt agent de poliţie a atacat-o, cu scopul de a-i fura geanta.

Femeia a opus rezistenţă  agresorului, a tras de poşetă şi a început să ţipe „ca din gură de şarpe”, explică subinspectorul Jenel Sogor, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie al Judeţului Brăila. „Tâlharul” a dărâmat-o la pământ, i-a smuls geanta, după care a fugit. Incidentul i-a lăsat pe martori impasibili. „Am vrut să vedem dacă cetăţenii pot, vor sau reuşesc să intervină când văd comiterea unei infracţiuni.

Spre dezamăgirea tuturor, nu s-a implicat nimeni”, spune Sogor. De exemplu, la un metru şi jumătate în spatele victimei se afla o doamnă de 35-40 de ani, cu sacoşe, care nici măcar nu s-a speriat, nu a tresărit, doar s-a îndepărtat. Poliţiştii din Brăila prevăzuseră şi ca hoţul să fie prins de doi colegi în civil, pentru a nu fi bătut de cetăţeni. Nici nu s-a pus însă problema linşajului.

„Când au aflat că erau poliţişti, oamenii din piaţă au zis că aveau intenţia să intervină, dar erau departe, sau că nu puteau lăsa taraba cu bani. Dacă unul singur ar fi ţipat, ar fi făcut un gest, veneau şi alţii. Trebuia această scânteie şi apoi sunt sigur că ar fi venit şi alţii.” În opinia psihologului Lena Rusti, atunci când e vorba de o responsabilizare într-o mulţime, poate apărea un fenomen psihologic numit „difuzia responsabilităţii”.

„Pentru că nu suntem singura persoană care ia parte la incident, nu ne simţim direct responsabili, ne aşteptăm ca altcineva să reacţioneze înaintea noastră. Cu cât suntem mai direct vizaţi, cu atât ne responsabilizăm mai mult. De aceea, dacă ţi se face rău pe stradă sau în autobuz şi e multă lume în jurul tău, ai mai multe şanse de a fi ajutat dacă priveşti o persoană în ochi (se va simţi responsabilă) decât dacă strigi după ajutor fără a te adresa cuiva anume.”

Ce ar trebui să facă cetăţenii când se confruntă cu o infracţiune? În opinia poliţiştilor din Brăila, cei care sunt martorii unei agresiuni sau ai unui furt trebuie să reacţioneze cum pot: dacă unul ţipă, unul sună la Poliţie şi altul imobilizează infractorul, efectul este vizibil.

„Până suni la Poliţie, dai date, durează minimum un minut, în vreme ce infracţiunea durează câteva secunde. Sunt mulţi bărbaţi în locuri aglomerate. O femeie poate striga «Hoţul, săriţi, ajutor!» şi trebuie să se găsească un bărbat care să pună piedică hoţului, să-l imobilizeze şi apoi să sune la Poliţie. Nu vrem violenţă, pentru că tâlharul oricum va plăti în instanţă”, spune Jenel Sogor.

Mai puţin pretenţioşi, poliţiştii bucureşteni şi-ar dori ca martorii să sune măcar la Poliţie şi să dea semnalmentele făptaşului. „Nu vrem heirupism. Nu vrem haiduci urbani, gen Zorro, vrem doar ca oamenii să-şi facă datoria civică, să sune la 112 şi să ajute victima”, spune Bogdan Chiriac, de la Serviciul de Analiza şi Prevenirea Criminalităţii.

Prevenire cu buget zero

În lipsa cooperării cetăţenilor, mulţi­ infractori scapă basma curată. Soluţia este convingerea acestora că este în interesul lor să acţioneze când asistă la o agresiune, să sune la Poliţie şi să depună mărturie, prin campanii de conştientizare. Deşi în unele ţări aproape jumătate din activitatea Poliţiei ţine de prevenirea criminalităţii, serviciul din Bucureşti care se ocupă de acest aspect nu beneficiază de nici un leu de la buget pentru campanii de 14 ani, de când a fost înfiinţat.

Astfel, campania „Eu ajut, ajută şi tu!”, lansată cu eforturi considerabile pe 15 septembrie şi realizată numai pe bază de parteneriate şi sponsorizări, s-a împotmolit după două săptămâni, iar spotul campaniei a fost difuzat de posturile de televiziune doar la ore cu audienţă infimă.

În alte ţări, bugetele pentru asemenea acţiuni sunt considerabile. Dacă în Elveţia există campanii de prevenire care durează de peste 10 ani, în Marea Britanie sunt derulate acţiuni numai în ceea ce priveşte prevenirea delincvenţei juvenile, cu un buget de un milion de lire sterline pe an. În unele state din Uniunea Europeană, companiile iau atitudine în prevenirea violenţelor. De exemplu, în Olanda, 40 de companii varsă anual o sumă fixă la autoritatea locală din care sunt finanţate campanii.

Societate individualistă, empatie minimă

„Eram la mall duminică seara şi căutam loc în parcare. Cam cu patru maşini în faţa noastră s-a eliberat un loc de parcare. Maşina care era prima în rând trebuia să intre şi un tip s-a dat jos ca să o coordoneze pe prietena lui care era la volan, să o ajute să parcheze”, povesteşte Adela P. (24 de ani). „Următoarea maşină, în care erau patru huligani, a ieşit din rând şi s-a dus peste tip în locul de parcare.

El nu voia să se dea la o parte, explicându-le că o ajută pe prietena lui şi că ei nu pot parca acolo. Ei au început să urle şi au dat cu maşina în el, l-au împins. Tipul a ţipat, a fost inspirat şi s-a îndoit peste bordul maşinii, că altfel îi rupeau picioarele. Atunci, ăia s-au dat jos şi l-au luat la bătaie.

Nu l-au pocnit decât de vreo două-trei ori. Din toate maşinile care erau acolo, nimeni nu a coborât, că dacă mai cobora cineva, poate coboram şi noi, dar... asta e România. E foarte greu să te bagi, huliganii umblă în cete. Sunt sigură că toţi am văzut de zeci de ori bătăi în tramvaie şi autobuze şi nu ne-am băgat.”

„Tindem către o cultură de tip individualist, dacă nu am ajuns deja la una”, explică psihologul Lena Rusti. „Tot mai puţini dintre noi îşi cunosc vecinii de bloc sau chiar pe cei de palier, tot mai puţini dintre noi sunt interesaţi de starea psihică a colegului din biroul vecin sau de bunăstarea menajerei cu care se intersectează sau nu o dată pe săptămână.

Concentrarea asupra interesului personal şi asupra dobândirii unei stări de echilibru interior şi social ne face să ne valorizăm egoismul şi lipsa de empatie. Cultura media proclamă de multe ori egocentrismul, intoleranţa, capacitatea de a-i pune pe ceilalţi într-o poziţie de inferioritate. Efectele se văd în modul în care fiecare dintre noi învaţă să fie tot mai puţin conectat cu exteriorul şi tot mai puţin dispus să se implice social.” Măsura unei societăţi este dată în mare parte de gradul de implicare a cetăţenilor atunci când vine vorba de ajutarea unui semen.

„Uitaţi-vă­ cât de repede claxonăm atunci când cel din faţă nu merge atât de rapid cât am vrea noi, cum parcăm pe trotuar fără a gândi că putem lăsa puţin loc pentru pietoni.

Exemplele pot fi foarte multe şi fiecare în parte le conştientizează pe cele în care s-a simţit izolat sau nedreptăţit, ori pus într-o poziţie de inferioritate”, adaugă Rusti. „Ne e însă tot mai greu să empatizăm atunci când noi facem acelaşi lucru altcuiva. Lipsa de implicare duce la o societate individualistă, în care valorile se mută tot mai mult în aparenţă. Sentimentul de apartenenţă nu mai este hrănit prin implicare, ci prin sfidare.”

Solidaritatea se învaţă la şcoală

În unele cazuri, cei care iau atitudine sunt acuzaţi că-şi bagă nasul unde nu le fierbe oala. „Eram în gară. Ploua cu găleata. O mamă îşi bătea copilul de doi-trei ani, care plângea că îl ploua, şi îl lovea în cap şi peste faţă”, povesteşte Cristina D., în vârstă de 25 de ani. „I-am zis să nu îl mai bată. Reacţia ei a fost: «Ce te bagi, e al meu, pot să îl bat cât vreau». I-am spus că, dacă îi mai dă vreo palmă, o târăsc până la Poliţia de lângă gară, să o las şi fără copil. Unul care asculta conversaţia îmi zice: «Ce te bagi în viaţa oamenilor, nu ai treabă?».”

„Aici a fost probabil o ocazie bună de rezolvare a unor sentimente de inferioritate”, explică psihologul. „Tânăra a vrut să facă un lucru bun, dar modul în care a intervenit a fost prea agresiv şi a apăsat un buton de vulnerabilitate la mamă, care a găsit îndreptăţit să se apere într-un mod agresiv verbal.

Cât despre cealaltă persoană care era şi ea pe acolo, cine ştie cui se adresa de fapt şi ce complex i-a fost activat la petrecerea incidentului. Oricum, a găsit ocazia potrivită pentru a se valoriza şi pentru a solidariza cu persoana care «îşi apăra teritoriul», cu care probabil s-a identificat. Reacţia sa nu este simptomatică pentru societate decât dacă o privim ca una în care frustrările noastre, nerezolvate în mod constructiv şi cu respect faţă de ceilalţi, ajung în stradă şi se revarsă în mod brutal şi necivilizat când ne aşteptăm mai puţin.”

Sociologul Marius Pieleanu este de părere că românii nu au educaţia de a fi solidari. „În istorie nu avem exemple de solidaritate. Nici Marea Unire de la 1918 nu a fost făcută din solidaritate, au făcut-o oamenii politici şcoliţi în Occident.” El subliniază că solidaritatea se inculcă din şcoală.

„De acolo trebuie să fim obişnuiţi să fim solidari. Şcoala trebuie să producă nu oameni educaţi, ci caractere, cum spunea Constantin Rădulescu-Motru (filosof, om politic şi academician, 1868-1957). Caracterele nasc solidaritate, or noi nu suntem caractere, ci simple fiinţe umane care încearcă să se protejeze. România nu e «închisă», nu e o naţiune la sfârşitul istoriei, suntem încă în adolescenţa civilizaţiei.

Vom ajunge la un moment dat să avem şi reacţie când cineva e jefuit sau bătut pe stradă, vom ajunge să fim solidari. Reacţia nu o putem importa din Occident. Deocamdată o învăţăm prin educaţie. Dar peste noapte nu se poate. Cum credeţi că au ajuns austriecii sau nemţii la un comportament exemplar? Civilizaţia este rezultatul a secole de lege şi ordine. Dar sunt optimist, vom ajunge şi noi acolo.”