Oamenii puternici şi numele lor secrete

Aşa cum observa presa americană, numele de cod ale familiilor prezidenţiale americane, dezvăluite de Agenţia de Comunicaţii din cadrul Casei Albe, sunt “poetice”. Cel puţin comparativ cu cele date de serviciile secrete atunci când “subiecţii” se implică în evenimente care nu trebuie să ajungă la cunoştinţa opiniei publice.

Numele de cod inventate de serviciile secrete şi de cele de pază şi protecţie au intrat în uz de pe vremea când comunicaţiile nu puteau fi protejate, existând riscul unor intrări accidentale pe frecvenţa de comunicare.

Când se alege un nume de cod, acesta nu trebuie să se refere la nicio calitate sau defect al subiectului, nu trebuie să se facă în niciun fel legătura dintre persoana “codată” şi indicativ.

Atunci când familiile prezidenţiale participă la evenimente oficiale, serviciile secrete optează pentru indicative scurte, uşor de urmărit, altele pentru fiecare eveniment. Însă cele mai savuroase nume de cod se regăsesc în rapoartele declasificate despre relaţiile extraconjugale pe care le-au avut subiecţii.

„Liliacul” şi „Peştera” lui

Henry Kissinger scria cu mare înţelepciune că “puterea este cel mai tare afrodisiac”. În vremea când Edgar Hoover conducea cu abilitate FBI, cu siguranţă aşa era. Iar John Fitzgerald Kennedy a fost beneficiarul celor mai multe nume de cod folosite de FBI, CIA şi serviciul de pază şi protecţie.

În dosarul lui Marilyn Monroe întocmit de FBI există un amplu raport referitor la moartea actriţei la 5 august 1962. Faptele fuseseră relatate pe când Robert F. Kennedy, zis “Zâmbăreţul”, se implicase într-o aventură sexuală cu Marilyn Monroe, căreia, în timp, serviciile secrete i-au zis în nenumărate feluri: “”Lala”, “Balanţa”, “Sfârc”, ca să le numim pe cele mai cuminţi.

Pentru JFK, ea era “Peştera”. Robert a cunoscut-o pentru prima dată într-o întâlnire aranjată de cumnatul său, Peter Lawford, numit “Depanatorul”.

În raport se sugera că moartea divei a survenit în urma unei tentative de sinucidere, încheiată cu succes de data asta. Ea mai avusese tentative, menite doar să atragă simpatie atunci când se simţea neglijată.

Pentru ca sinuciderea să reuşească, existase un adevărat complot între “Depanator”, psihiatrul lui Marilyn, dr. Ralph Greenson, menajera, secretara personală şi agentul de presă, Pat Newcombe.

Toţi îşi dăduseră mâna ca să o determine să mai joace un “act”, pentru a-l forţa pe “Zâmbăreţ” sau pe “Liliac” (JFK) să se întorcă la ea. În raport se arăta că fostul ei soţ, Joe Di Maggio Jr., a sunat-o în noaptea fatală chiar când Marilyn abia mai putea vorbi, dar aceasta îi spusese doar că îi este somn.

Joe Di Maggio Jr. a aflat ulterior de complot şi s-a dus la biroul lui Robert Kennedy, iar când acesta a ieşit, ar fi încercat să-l omoare.

Înghesuială mare la “Frontieră”

Unul dintre cele mai pândite obiective de către toate serviciile secrete americane şi nu numai, era Clubul Quorum. Numit de CIA “Templul”, iar de FBI “Frontiera”, clubul era o societate privată înfiinţată de Bobby Baker la Hotelul Carroll Arms­ din complexul Capitol Hill. Robert (Bobby) Baker, născut în South Carolina, în 1929, devenise, la 14 ani, pajul Senatului american.

Lyndon Johnson l-a plăcut şi l-a luat secretar, astfel că Baker a fost poreclit “Micuţul Lyndon”. FBI l-a “botezat” mai sugestiv, “Cel iute”, pentru că, se confesa un fost agent, “era deştept şi extrem de activ, mereu alerga undeva cu treabă”. Însă “treaba” nu era întotdeauna ortodoxă, în sensul că era foarte abil în a strânge informaţii cu caracter personal şi politic şi mai avea legături de afaceri cu mafioţii vremii, Ed Levison, Meyer Lansky şi Sam Giancana.

Când  Lyndon Johnson a ajuns vicepreşedinte, “Cel iute” a rămas secretarul său particular şi consilier politic. Avea ce-l sfătui!  “La club se juca poker şi se împărtăşeau secrete”, recunoştea însuşi Baker. Iar secretele erau întotdeauna de alcov, numai bune de folosit în anumite situaţii.