VIDEO / O supravieţuitoare a lagărului Auschwitz: "Femei în zdrenţe, rase pe cap şi desculţe implorau o bucată de pâine"

După ce contemplă statuia, maiorul se îndreptă spre masă să-şi bea vinul din pahar. Dar în loc să-l bea, îl ridică şi, ciocnindu-şi călcâiele închină: "Heil Hitler!" pe un ton ce ar putea fi, în acelaşi timp şi sincer şi sarcastic, şi cu toată puterea, izbi paharul de statuia lui Iisus.

Anul 1944, Cluj, capitala Transilvaniei, pe atunci anexată Ungariei*. Gestapoul dirija totul. Trecuseră aproape cinci ani de când Hitler invadase Polonia. Două treimi din Europa se aflau în ghearele celui de-al Treilea Reich.

, soţia unui chirurg evreu din Cluj, îşi începe relatarea despre atrocităţile la care a fost supusă împreună cu familia sa, după ce a fost luată pe sus şi aruncată într-un lagăr de exterminare de către sistemul nazist.

Citiţi şi:

VIDEO 65 de ani de la eliberarea prizonierilor lagărului de la Auschwitz

Fostul şofer al lui Hitler: Am aruncat o cârpă în flăcări peste cadavrul înmuiat în petrol al Fuhrer-ului

Strănepoata lui Goering: "M-am sterilizat pentru a nu transmite mai departe genele unui monstru"

Schiţele planurilor lagărului de la Auschwitz, expuse la Memorialul Holocaustului din Ierusalim

Apreciam Germania ca o naţiune care a dat lumii o mare cultură. Dacă toate faptele acelea istorisite erau adevărate, atunci, cu siguranţă, numai o mână de demenţi le-au putut săvârşi; era imposibil ca ele să se datoreze unei politici naţionale şi să facă parte dintr-un plan de dominaţie şi de supremaţie mondială! Cât de mult ne înşelam!

În zilele acelea ziarele nu vorbeau despre altceva decât despre victoriile "glorioasei armate germane", despre ordinele date civililor de către autorităţile naziste şi despre ceea ce se permitea ori se interzicea. Radiourile care puteau recepţiona posturi străine erau confiscate; aceia la care li se găsea un astfel de radiou erau arestaţi şi deportaţi. Astfel informaţiile erau limitate la ştirile care le aduceau vizitatorii. În general, aceste ştiri începeau prin: Mi-a spus X, iar lui i-a spus Y...

În 1941, ministrul de război al Ungariei, Bartha, şi comandantul Corpului militar, Verth, în colaborare cu alţi membri ai al guvernului pronazist, au înfiinţat "Companiile de muncă". În aceste companii au fost cuprinşi, pe lângă cei 150.000 de evrei, şi creştini români ce rămăseseră în continuare în Transilvania, după decizia luată de Hitler la Viena*.

Auzisem multe lucruri îngrozitoare despre aceste "Companii de muncă", dar pentru prima dată am înţeles clar cumplita realitate.

Despre aşa-zisa "uniformă": singura îmbrăcăminte era o pătură înfăşurată pe trup şi legată cu o sfoară; în loc de cizme militare victimele purtau saboţi de lemn legaţi de picioare.

Cu acest veşmânt în gerul nemilos al iernii, de minus 40 de grade, erau siliţi să caute mine explozive, fără niciun fel de măsuri de protecţie. Erau bătuţi şi torturaţi de şefii lor, şi mureau ca muştele din caza foamei, a degerării membrelor sau din caza bolilor care nu erau niciodată luate în seamă.

La 20 aprilie 1944, membrii guvernului ungar pronazist au solicitat o întrevedere oficială cu Adolf Eichmann*. În cadrul întrevederii, Eichmann a trebuit să promită solemn membrilor guvernului ungar că niciun evreu din Ungaria nu va scăpa cu viaţă, în această acţiune bucurându-se de tot sprjijinul. Acesta era primul stat în care guvernul îşi preda evreii din proprie iniţiativă. 800.000 de vieţi au fost atunci condamnate la moarte.

Când Budapesta a fost înconjurată parţial de către trupele sovietice, spre sfârşitul lui noiembrie - începutul lui decembrie, aproximativ 400.000 de evrei, majoritatea bătrâne şi copii, supravegheaţi de soldaţi ungari, au fost evacuaţi din oraş şi trimişi într-un marş forţat.

I-au silit să mărşăluiască zile întregi prin lapoviţă, fără hrană şi fără apă, până la cel mai apropiat lagăr de concentrare nazist. Drumurile erau literalmente flancate şi blocate de mii şi mii de cadavre ale celor care niciodată nu au putut ajunge la destinaţie.

Naziştii aplicau tuturor aceeaşi tehnică

Protestele erau zadarnice. Scena se înfăţişa ca într-un coşmar. Pe şine aşteptau trenuri interminabile. Oamenii erau împinşi în vagoane de vite ticsite cu deportaţi. Soldaţii îi îmbrânceau din spate silindu-i să urce într-un vagon gol. Copiii erau aproape striviţi între bagaje.

Deportaţii erau majoritatea intelectuali sau aveau o poziţie socială bună. La început, toţi căutau să fie manieraţi, atenţi şi prietenoşi, în ciuda chinului comun la care erau supuşi, dar, pe măsură ce trecea timpul, nervii lor începeau să cedeze. Astfel, curând au apărut primele incidente, pentru ca în scurt timp situaţia să devină de nesuportat.

Cea mai gravă era naivitatea celor deportaţi, care credeau că se îndreptă către o destinaţie unde vor fi puşi să muncească, iar cu hrana ce o aveau asupra lor îşi vor putea completa raţiile zilnice. Situaţia era cu totul alta.

La ferestra vagonului apăru căpăţâna unui gardian SS ameninţând cu un pistol Luger:
- Treizeci de ceasuri de mână, imediat! Dacă nu, vă puteţi considera cu toţii morţi!

Astfel se desfăşurau colectele de „impozit" nazist.

- Stilourile şi portofelele voatre!
- Să vină bijuteriile şi o să vă aducem o găleată de apă proaspătă!
O găleată de apă pentru nouăzeci şi şase de fiinţe umane, echivala cu câteva picături de apă la fiecare (...) primele în cele douăzeci şi patru de ore de drum.

Prima "selecţie"

La sosire, bunurile deportaţilor aveau să fie evaluate şi confiscate de agenţi SS şi agenţi ai Gestapo-ului. Apoi, urma procesul de separare sau prima „selecţie".

În timp ce ne grupau pe peronul gării, bagajele ne erau luate de creaturile îmbrăcate ca puşcăriaşii.

Femeile erau separate de bărbaţi, iar copiii şi bătrânii erau automat îndreptaţi către "stânga", care însemna Birkenau, lagărul de exterminare. "Dreapta" era denumirea naziştilor pentru lagărul de muncă Auschwitz, deşi şi în Birkenau existau câteva detaşamente destinate să execute muncă fizică.

Olga Lengyel povesteşte că unele munci fizice erau cu totul absurde, erau rezultatul activităţii cerebrale a unei persoane dezechilibrate ce avea ca scop aducerea persoanei supuse unei astfel de munci la stadiul de nebunie. De exemplu, fiecare femeie trebuia să umple câte două găleţi cu pietroaie, care erau apoi cărate câteva sute de metri şi, ulterior, golite. Apoi procesul trebuia repetat în stilul sisific.

Cele două lagăre erau separete printr-o linie de cale ferată. În Auschwitz existau multe fabrici de armament, precum D.A.W. (Deutsches-Aufrüstrungswerk), Siemens sau Krupp, care foloseau prizonierii pentru producţia de arme. Inscripţiile Arbeit macht frei! (Munca înseamnă libertate) nu erau decât o capcană pentru nefericitele victime ale naziştilor.

„Selecţiile" se făceau, de regulă, în cadrul chemărilor la apel, la care căpeteniile SS alegeau un număr de prizonieri, sub pretextul unui aşa-zis „transfer". Cei selecţionaţi mergeau către camerele de gazare sau rareori către fabricile de armament. Erau imediat înconjuraţi de gardieni şi urcaţi într-un camion care îi transporta către aceste locuri îngrozitoare.

Auchwitz-Birkenau

Lagărul ocupa o suprafaţă vastă de aproximativ 13 km. Era împrejmuit cu stâlpi de beton, a căror înălţimea ajungea până la 3-4 m şi grosimea aproape 40 cm, legaţi printr-o dublă reţea de sârmă ghimpată. Fiecare stâlp era prevăzut cu câte un bec electric care era veşnic aprins. Fiecare lagăr era marcat printr-o literă şi erau despărţite între ele prin şanţuri adânci de un metru iar deasupra lor se aflau trei şiruri de sârmă ghimpată încărcată cu electricitate.

În îngrămăditurile de sârmă ghimpată erau închise fiinţe umane, femei acoperite cu zdrenţe, rase pe cap şi desculţe; implorau în toate limbile din Europa o bucată de pâine, ori un şal să-şi acopere goliciunea. Totul apărea ca un coşmar. Nici prin minte nu-mi trecea că puteau să fie umilite şi degradate în aşa hal. (...) Dar, mai ales, eram foarte departe de a-mi imagina că în foarte scurt timp şi eu aveam să fiu redusă la starea aceea jalnică.

Astfel îşi începe tragica experienţă în cadrul lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau Olga Lengyel (1908-2001), singura membră a familiei de evrei Lengyel care a supravieţuit tratamentelor regimului nazist. Povestea se regăseşte în cartea "Cuptoarele lui Hitler", o poveste inspirată din realitatea cruntă din acea perioadă.

De multe ori, paginile din viaţa reală sunt mult mai oribile decât acelea imaginate în cărţi. (Olga Lengyel)

*după Dictatul de la Viena (1940)

* Dictatul de la Viena (cunoscut şi ca Al doilea arbitraj de la Viena) a fost un act internaţional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania Nazistă şi Italia fascistă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial sub titlul de „arbitraj". Presa şi ulterior istoriografia română a numit această procedură „dictat" (termen preluat din limba germană, Diktat).

* nazist german, originar din Austria, cu gradul de locotenent - colonel în cadrul trupelor SS.