Gaborii sunt cei mai "pocăiţi" dintre ţigani

>> Sunt mândri, iar celelalte neamuri ţigăneşti sunt considerate "de jos". Copiii lor nu au voie să se căsătorească cu ţigani de altă sorginte. Ei îşi respectă tradiţiile şi nu se

>> Sunt mândri, iar celelalte neamuri ţigăneşti sunt considerate "de jos". Copiii lor nu au voie să se căsătorească cu ţigani de altă sorginte.

Ei îşi respectă tradiţiile şi nu se amestecă nici cu populaţia majoritară, nici cu alţi ţigani. În comparaţie cu ei, alte neamuri, cum ar fi cel al ciurarilor, sunt "de jos". În ultimele decenii, gaborii tind să renunţe la tradiţii, "pocăindu-se" în masă. Din zece familii, abia dacă a mai rămas una ortodoxă ori catolică.

>> De ce fac ţiganii copii mulţi? Pentru că avem femei focoase şi pentru că nu ne gândim atâta la ziua de mâine. Ţiganii sunt fericiţi cu ce au. Îi mulţumesc Domnului că au un acoperiş deasupra capului şi au ce mânca. Şi trăiesc momentul.
Balogh Rudolf
vicepreşedintele Asociaţiei
Culturale Baro Rroma

În Bihor, ca-n tot Ardealul, de altfel, gaborii (ciotârnari, badogoşi sau căldărari) sunt singurii care păstrează cu stricteţe tradiţiile. Pastorul baptist Kajca Janos, unul dintre liderii declaraţi ai ciurarilor orădeni, lămureşte împărţirea pe neamuri a ţiganilor bihoreni.

"Cei mai mulţi sunt ciurarii, aflaţi de când lumea la marginea Oradiei, în colonia <> ". "Denumirea vine de la o ţigancă frumoasă, iubita unui conte maghiar care i-a lăsat moştenire terenul pe care se află cartierul, fosta fabrică de cărămidă din zonă, şcoala şi casa de cultură de lângă aceasta", explică Kajca. În anii socialismului, când în zonă a început construcţia fabricilor, ţiganii au fost strămutaţi de cealaltă parte a şoselei şi înghesuiţi cam o mie în blocuri. Cei care nu au încăput au fost lăsaţi să-şi ridice bordeie, chiar şi fără acte, în aceeaşi zonă.

Ciurarii, ţiganii ocoliţi de gabori

Balogh Rudolf, vicepreşedintele Asociaţiei Culturale Baro Rroma, s-a născut chiar în colonie. Cu ce se ocupă? Cu ce apucă. "Facem de toate, doamnă dragă. Ţiganii au făcut întotdeauna, pe bani puţini, ceea ce nu făceau alţii. Când nu aveau de lucru, recurgeau la <> , furând păsări din bătături, sau combinau cerşitul cu ghicitul şi furatul. Ghicitoarele noastre sunt psihologii de azi".

Ciurarii sunt neamul din care se trag cerşetorii şi căutătorii în gunoaie, şi care în timp au renunţat la tradiţii. "Baluri" nu mai fac de prin 1980, nu mai cântă şi nu mai ascultă muzică ţigănească decât la ocazii deosebite. În rest, au trecut la manele. Singura personalitate dintre ei e o femeie, Kovacs Apollonia, născută în Cinkapana şi ajunsă vedetă de muzică ţigănească la televiziunile din Ungaria. "Muzica ei e culeasă toată de aici, de la noi, din Cinkapana", se mândreşte Balogh Rudolf.

În relaţia cu majoritarii, ciurarii îşi "laudă" inferioritatea. Îşi cultivă mizeria ca să nu fie percheziţionaţi de poliţişti şi să fie iertaţi cu lehamite: "Ăsta-i ţiganul, n-ai ce să-i faci". E un tertip de care au profitat din plin încă din comunism. Cumpărau alimente fără să stea la cozi, căci românii nu le suportau mirosul.

"Consideră că nu au nevoie să respecte reguli. Că aşa e normal şi aşa e obişnuită societatea. Pentru ei este un dans, un joc în care trebuie să fie mereu în contratimp cu restul lumii", crede sociologul Samuil Mitra.

Pălăria dă mândria, iar fusta - vârsta

Spre deosebire de ceilalţi, gaborii sunt un neam mândru şi înstărit. Românii le zic "gabori" ori "ciotârnari", iar ungurii, "badogoşi". Nu se amestecă nici cu populaţia majoritară, nici cu alţi ţigani. Pentru respectabilitate, bărbaţii au pălării uriaşe şi pieptare de piele sau din stofă, în care îşi ţin ceasurile de buzunar.

Poartă pantaloni largi, ca să nu li se rupă la lucru, când se întind ori se apleacă. Femeile au fuste înflorate, viu colorate, iar cele măritate poartă baticuri. Fetele îşi prind părul în cozi împletite în funde roşii, semn că fata e virgină.

Panglica avertizează că orice vătămare care i se face va fi pedepsită crunt.
Când se mărită, se acoperă şi ele cu baticul. Înaintând în vârstă, îşi schimbă fustele albe sau roz, în altele roşii şi albastre, iar la bătrâneţe, în verzi şi negre.

La judecată, în stabor

Rupert Stoica, unul dintre "înţelepţii" gaborilor orădeni, e adventist, pasionat de istorie, vorbeşte în pilde şi explică istoria neamului său încă de la facerea lumii, citând din Geneza biblică. El ne spune că, dacă tinerii nu se înţeleg, familiile apelează la ceea ce românii numesc "stabor". Gaborii îi spun, însă, "kris rromani", un tribunal format din bărbaţi de vază ("rrom barro"), a căror hotărâre e obligatorie pentru toţi, indiferent de rang şi avere. Pe lângă neînţelegerile de căsătorie, krisul mai judecă certurile celor care dau şi iau bani cu camătă. Dar, atenţionează Stoica, asta se întâmplă rar.

În Oradea, o dată la doi-trei ani. "Întâi are loc <> , adică o discuţie, care de cele mai multe ori se încheie cu împăcarea". Obiceiurile gaborilor sunt şi ele legate de familie. Femeia e supusă bărbatului şi nu are voie să-i stea în faţă. "Aici, nu femeia educă, ci clanul. Chiar şi în faţa copiilor, autoritatea e a clanului. Femeia are locul ei şi nu poate ieşi din cuvântul soţului. Apoi, nu are voie să conducă maşina ori să lucreze pe calculator", susţine Rupert Stoica.

La rându-le, bărbaţii nu au voie să atingă fusta unei femei, aceasta fiind considerată impură, deoarece vine în contact cu partea de jos a corpului. E şi motivul pentru care, în casă, hainele femeii se spală separat de cele ale bărbatului şi copiilor, iar membrii familiei nu se spală în vană, ci doar în apă curgătoare, sub duş. În ligheanul cu apă în care s-a spălat bărbatul nu se mai spală nimeni şi nimic.

Nici măcar o batistă, că ia norocul bărbatului", spune Stoica. Gaborii au idei preconcepute şi în privinţa toaletelor. "La ei, WC-urile sunt afară şi sunt de părere că se respectă prin acest lucru, ţinând mizeria departe de casă. Ne şi dispreţuiesc, pe noi, românii, fiindcă stăm cu baia în casă. Consideră acest lucru ca ceva naiv, absurd. Spun că suntem limitaţi", zice sociologul.

Patron şi înţelept

Patkany Attila e din neamul lovarilor, adică a ţiganilor cu bani (love - ban, în dialectul ţiganilor ciurari maghiari). Provine dintr-o familie de căruţaşi, ţigani care se ocupau, pe vremuri, cu negoţul de cai. Are o firmă de construcţii şi e fondatorul Asociaţiei Culturale Baro Rroma (ţigani mari). Angajaţii săi sunt, până în prezent, numai ţigani.

"Trebuie să li se dea o şansă. Eu îi înţeleg. E absurd să arunci un individ în apă adâncă dacă nu ştie să înoate. Trebuie să îi ajuţi să se integreze într-o comunitate. La mine, au această şansă. Sunt dintre ei, le cunosc tradiţiile, nevoile. Dacă au o nuntă, o înmormântare, care la noi ţine trei zile, nu sunt obligaţi să vină la lucru. Dacă greşesc, nu îi sancţionez din prima. Îi iert şi, în acest fel, le câştig respectul", spune Patkany.
Afaceristul e respectat în comunitatea de ciurari din Oradea şi chiar în Ungaria. A fost ales ca "înţelept" al Rromani Kris la nivel europen.

Neglijaţi de preoţii ortodocşi, alungaţi de cei catolici, gaborii au devenit protestanţi

În ultimele decenii însă, gaborii tind să renunţe la tradiţii, "pocăindu-se" în masă. Din zece familii, abia dacă a mai rămas una ortodoxă ori catolică. Rupert Stoica zice că vina aparţine preoţilor care nu le-au îngrijit sufletele, dar şi românilor şi ungurilor, care îi ţineau în uşa bisericilor. Credinţa neoprotestantă le aduce ţiganilor mult-dorita egalitate cu "fraţii" de rasă albă, dar ca revers le şterge identitatea.

Astfel, ţiganii pocăiţi nu mai au voie să-şi asculte vestita muzică, pentru că le "toarnă foc în vine". Tot biserica le impune să-şi cunune tinerii numai după împlinirea majoratului, iar până atunci copiii să urmeze şcoala.
Normelor religioase li se adaugă şi progresul tehnologic, care îi face să-şi abandoneze străvechile ocupaţii şi îi depărtează de leagănul în care au crescut, sub cer şi coviltir. Cei mai mulţi "gagii" consideră acest lucru un păcat. Ca de pildă sociologul american, Ian Hancock, care spune: "Când <> au înlocuit căruţa cu automobilul, a fost un progres. Când ţiganii şi-au înlocuit căruţa cu maşina, a fost un păcat"…

Pentru ei, a fi român e o absurditate

Sunt o societate cu cutume foarte clare, stabilite nu de o persoană anume, ci de clan. Nu permit niciun amestec în treburile lor, mai ales când e vorba de copii.
Ei nu pricep de ce românii se trezesc cu soarele ca să meargă la muncă, de unde se întorc seara aşa obosiţi că nu mai au chef de viaţă. Pentru ei, din acest punct de vedere, a fi român e un fel de militărie permanentă, un efort absurd pentru care nu găsesc explicaţie.

Dacă trei zile merg la lucru, a patra nu se mai duc. Sunt oamenii care curg.
Au nomadismul în sânge. Ţiganii urbani sunt semiintegraţi, vorbitori de limbă maghiară şi care, în urmă cu puţin timp, au vrut chiar să-şi renege originea pentru o legitimaţie de maghiar şi facilităţile oferite de statul ungar deţinătorilor: acces la locuri de muncă, gratuităţi la transport şi sprijin pentru educarea copiilor. Nu mai pot fi deosebiţi prin ocupaţiile tradiţionale deoarece majoritatea au renunţat la meseriile lor.

Cine mai are nevoie de linguri de lemn sau de oale? Acum avem ţiganii rurali, un cocktail de sărăcie, lipsă de educaţie, un grup etnic ce riscă să se transforme într-un grup social. Şi, din păcate, prima generaţie de intelectuali care îşi neagă apartenenţa la etnie.