Dosarul ultrasecret al defectorilor de la Scânteia

14 fugari din presa comunistă, pe listele PCR şi ale Securităţii

De ce defectau scânteiştii şi agerpresiştii? Ce le lipsea acestor ziarişti VIP care aveau un statut aparte în România? Erau, majoritatea, absolvenţi de ştefan Gheorghiu. Aveau salarii mari, locuinţe în cartiere de lux, aveau posibilitatea să plece "afară", atât în ţări comuniste cât, mai ales, în ţări capitaliste aproape oricând. Asta în timp ce românul de rând se chinuia să plece şi până în Bulgaria. Sunt mai multe ipoteze privind motivul defectării: orgoliu gazetăresc la unii, setea de libertate la alţii. Nu este exclusă total nici posibila ademenire din partea unor servicii străine. şi, de ce nu, varianta să fie plantaţi drept "cârtiţe" sub legenda unei "fugi" din sistem, cum este posibil să fi fost cazul unui fost scânteist din reţeaua externă, Alexandru Gheorghiu, alias Popa, alias Adrăguţei, despre care am mai scris şi despre care se presupune că a fost transformat de serviciile secrete într-o "fantomă", adică în agent deplin conspirat. Prezentăm în continuare, în premieră absolută, lista completă a defectorilor "Scânteii" şi câteva cazuri de defectori celebri.
O misterioasă "listă secretă"
O foaie îngălbenită de vreme, împăturită, pliată în două. Pe ea sunt trecute, cu cerneală albastră, în două culori diferite, 14 nume. Primele 12 nume scrise cu o culoare mai deschisă, au fost, probabil, aşternute acolo de o anumită mână nevăzută, probabil a unui securist. Ultimele două nume indică grafia unei alte mâini. Fapt care demonstrează că lista a fost completată în timp. Deasupra celor 14 nume, ca titlu, scrie doar atât: "Din 1970, până în prezent". Dacă pe acea listă nu ar fi apărut numele lui Paul Diaconescu, defectorul de la Paris, despre care am scris în mai multe rânduri, nu am fi ştiut, probabil, niciodată, că acel "înscris" este, de fapt, "lista defectorilor scânteişti". Din investigaţiile noastre, am descoperit că şi după defectarea lui Diaconescu şi retragerea tuturor corespondenţilor, dublată de o înăsprire a condiţiilor plecărilor în stăinătate, scânteiştii au continuat să defecteze. Înainte sau după "cutremurul Diaconescu", au mai ales libertatea, în diverse moduri, jurnalişti mai mult sau mai puţin celebri, printre care-i amintim pe Ion Manea, Alexandru Mirodan, Sorin Mladoveanu, Mariana Săsărman, Nicolae "Nic" Ionescu, Ilie Tecuţă (fost corespondent la Pekin) şi Constantin Alexandroaie (fost corespondent la Washington). Ultimii doi sunt două exemple grăitoare de foşti membri ai "reţelei externe", retraşi în '76 şi care, imediat ce au avut ocazia să iasă în lumea liberă, au ales, evident, libertatea. Tot atâţia autoexilaţi, tot atâtea legende. Pentru că, într-adevăr, au fost şi încă mai sunt numeroase poveşti care au circulat şi încă mai circulă în legătură cu defectarea unuia sau altuia dintre scânteişti spre lumea liberă. Toate aceste cazuri au însă particularităţile lor, dramatismul lor. Dintre toate, noi vom contura doar câteva, oprindu-ne, cu precădere, la două dintre ele: cazul Liman, primul scânteist defector, şi cel al lui Alexandroaie, omul care a defectat "după cutremur" (Diaconescu, de la Paris) şi care a reajuns în America, via Africa.
Primul defector
Puţini ştiu că tatăl reputatului jurnalist spaniol de origine română Adrian Mac Liman, care se numără printre puţinii jurnalişti nemusulmani care i-au luat un interviu lui Bin Laden (interviu despre care a scris recent presa din România) este fiul primului scânteist defector, al primului ziarist de la Scânteia care a ales libertatea. Este vorba despre Horia Liman, alias Lehman, un gazetar cu veleităţi de rafinat condeier care a scos, la Bucureşti, în perioada anilor '30 (septembrie 32-martie '33), împreună cu Dan Petraşincu şi Ieronim şerbu, o revistă intitulată "Discobolul". O revistă lunară cu profil moderat de stânga, o revistă în care a publicat, printre alţii, şi renumitul scriitor proletcultist Eugen Jebeleanu, cel care l-a făcut pentru prima dată cunoscut pe Nicolae Ceauşescu (pe când viitorul dictator avea doar 14 ani). Fapt care i-a dat o aură de infailibilitate lui Jebeleanu, chiar şi în momentele când, poate tocmai de aceea, îşi permitea să fluiere în "biserica partidului". Horia Liman (născut în 1912) a fost primul şi ultimul corespondent al României, în Elveţia. Ultimul pentru că, de acolo, a defectat, şi România nu a mai trimis în ţara cantoanelor niciodată niciun coresponent. Aflat la post, în Elveţia, împreună cu familia, Liman, deodată, îi scrie lui Popescu-Dumnezeu, redactorul-şef de la Scânteia, o scrisoare dură prin care-şi exprima nemulţumirea pentru intervenţiile pe text ale şefilor săi direcţi din ţară. şi prin care îi cerea temutului Popescu-Dumnezeu să ia act că el, Horia Liman, nu se mai întoarce în ţară. Totuşi, prin "depeşa de defector", Liman promitea, îşi lua angajamentul solemn că nu va denigra ţara, poporul şi partidul, prin ceea ce va scrie în lumea liberă.

Cazurile Manea şi Mirodan
Ion Manea-Manoliu, alis "Johnny", alias "radio Manea" (pentru că ştia totul despre toate), a fost secretar general la Agerpres şi a rămas "în State", după ce a ajuns acolo, cu voie de la stăpânire, pentru a-şi îngriji copilul, bolnav de cancer. Copilul s-a făcut bine, dar Manea nu s-a mai întors. Nici el, nici soţia lui, Maria Manoliu (după care Johnny şi-a luat al doilea nume), o doamnă vestită în lumea literelor, care avea să devină, după plecarea lor definitivă în SUA, preşedintele faimoasei Academii Româno-Americane, sub egida căreia au apărut numeroase cărţi, printre care şi dicţionarul enciclopedic al oamenilor de cultură români rămaşi în Occident. Cât despre Alexandru Mirodan, celebru pentru că a scris piesa "Ziariştii", care a înregistrat un număr-record de reprezentaţii (peste 900), acesta a emigrat în Israel (se pare legal) şi a pus acolo pe roate o revistă celebră "Minim", savurată deopotrivă de evrei şi neevrei, editând, totodată şi un dicţionar celebru: "Dicţionarul neconvenţional al scriitorilor evrei de origine română".

Cazul "Alexandroaie": de la Agerpres la Europa Liberă
Tot o astfel de scrisoare, ca şi a lui Liman, a trimis, tot dintr-o ţară străină, unde plecase într-o delegaţie oficială, şi ex-corespondentul în SUA, Constantin Alexandroaie (care fusese retras peste noapte, în '76, împreună cu întreaga armată de corespondenţi externi, datorită defectării corespondentului de la Paris, Paul Diaconescu). şi tot lui Popescu-Dumnezeu îi era adresată şi scrisoarea lui Alexandroaie. O scrisoare dramatică şi în acelaşi timp antologică. De data aceasta, când a primit cea de-a doua scrisoare, Dumitru Popescu-Dumnezeu nu mai era la Scânteia, ci era secretar CC al PCR pe probleme de presă. "Stimate tovarăşe, vă scriu aceste rânduri pentru că mă simt dator cu o explicaţie a cauzelor care m-au determinat să-mi părăsesc familia şi patria", îşi începea Alexandroaie epistola. Povestea care a fost momentul determinant al "defectării" sale: o şedinţă de partid din 7 decembrie 1979. "A fost cea mai neagră zi din viaţa mea. În acea zi, pe la sfârşitul primei ture, mi-a fost înscenat un proces public, în plenara redacţiei, sub pretextul că dv. aţi fi cerut consultarea acesteia în vederea numirii mele în postul de redactor-şef adjunct (n.r. - al Agerpres). Regizat în cele mai mici detalii, procesul a decurs aşa cum se şi aşteptau tovarăşii Cumpănaşu (fost şi el redactor-şef la Scânteia) şi Puicea. (...) A doua zi, pe 8 decembrie, am fost anunţat că voi pleca în sudul Africii şi că trebuie să interpretez acesta ca o expresie a aprecierii capacităţilor mele profesionale de către conducerea agenţiei. (...) În avion, în drum spre Atena, am retrăit, pentru a nu ştiu câta oară, calvarul consultării redacţiei din 7 decembrie 1979 şi, pentru prima oară în viaţă, în minte mi-a încolţit ideea să dezertez. Am ajuns în Grecia, însă n-am îndrăznit să-mi pun planul în aplicare. Era îngrozitor, înfricoşător. Abandon de patrie, de familie. Am plecat nenorocit mai departe, în Tanzania şi Zambia, pentru a-mi îndeplini ca de obicei misiunea. (...)Trecerea timpului n-a făcut decât să-mi amplifice suferinţele sufleteşti. (...) În Zambia am trecut în revistă toate cele întâmplate (...), m-am văzut aruncat din presă undeva la arhive şi am decis...", povesteşte Alexandroaie în scrisoarea sa despre modul cum s-a decis să defecteze.

"Stimate tovarăşe secretar, vin la dv. cu rugămintea fierbinte de a-mi proteja familia de furia Securităţii"

Finalul scrisorii este memorabil. "Care îmi sunt planurile? Destul de nebuloase. Intenţionez să-mi lămuresc soţia şi copilul să depună actele pentru a emigra în SUA (...) Stimate tovarăşe secretar, vin la dv cu rugămintea fierbinte de a-mi proteja familia de furia Securităţii, care nu ştie ce şi cum s-a întâmplat şi care, uneori, cam reacţionează negândit în asemenea cazuri. Soţia şi fetiţa mea nu au absolut nici o vină (...) Vă implor să atrageţi serios atenţia forurilor competente să nu căşuneze pe ele şi să le lase în pace. La rândul meu, mă angajez, în semn de recunoştinţă, ca prin scrisul meu să nu aduc daune dv., preşedintelui ţării, patriei mele, rezistând astfel presiunilor ca numele meu, binecunoscut în ţară şi în unele cercuri politice şi legislative din Statele Unite, să fie folosit de propaganda ostilă României"! Impresionantă scrisoare, care vorbeşte de la sine despre drama unui jurnalist român în faţa libertăţii. Din Zambia, sudul Africii, Alexandroaie a ajuns în SUA, devenind corespondent al Europei Libere. Unde a avut posibilitatea, din plin, să vorbească despre libertate. Cu mari eforturi, şi numai în urma unor presiuni făcute prin intermediul unor congresmani americani care au intervenit până la Ceauşescu, Alexandroaie a reuşit să-şi recupereze din România familia: soţia şi fiica. Cu toate acestea, el s-a ţinut de promisiune şi n-a scris nimic vădit duşmănos la adresa conducerii ţării. Poate şi pentru faptul că, aşa cum sugera şi în scrisoare, ochiul vigilent şi braţul lung al Securităţii vegheau şi puteau ajunge oriunde: chiar şi în America.