Adevarul.ro

Depoziţia literară a unui scriitor sud-african despre cum şi-au pierdut albii africani ţara din care au încercat să-i scoată întâi pe britanici, apoi pe negri. Campionatul Mondial din Africa de Sud aduce în prim-planul global o ţară cu mare potenţial, dar aminteşte şi de greşelile istorice care o împiedică să-l folosească

Sunt scriitor de limbă afrikaans. Scriu într-o limbă care este olandeză, dar nu este olandeză, europeană, dar nu este europeană, africană, fără să fie africană - chiar dacă este singura limbă numită după acest (sau oricare alt) continent.

Scriu într-o limbă care nu are nimic în comun cu lalelele, cu morile de vânt sau cu caraghioşii oameni de zăpadă, cu nasul lor din morcovi, o limbă care a fost croită ca să exprime Africa în toată duritatea, cruzimea şi frumuseţea ei. „Aardvark," „veld," şi „wildebeest" - acestea sunt cuvintele pe care limba afrikaans le-a dat lumii. Si, desigur, „trek": a migra, a porni la drum, a te lăsa stăpânit de febra orizontului.

Burii

Da, ca să folosesc limbajul Star Trek Enterprise, să te avânţi cu curaj, acolo unde n-a mai mers niciun om înaintea ta. Scriu în afrikaans, limba aventurierilor şi a emigranţilor, a acelor „trekkeri", care au preferat să plece mai departe decât să se supună dominaţiei britanice, care au pornit iar la drum când britanicii au ocupat provincia Natal, care s-au ţinut câineşte de trekkingul lor atunci când Orange Free State şi Transvaalul şi toate celelalte vise au căzut pradă maşinii infernale a Imperiului.

Şi, în fine, când cenuşa războiului se împrăştia, când se părea că lucrurile se vor îndrepta în sfârşit, tocmai atunci când părea că nu va mai fi nevoie de trekking, acei imigranţi, oamenii care dăduseră lumii cuvintele „bur"şi „spoor" şi „comando" şi „puff adder", au pornit în ultima şi cea mai încăpăţânată călătorie a lor. Inventând cuvântul „apartheid", au pornit-o la drum, dincolo de raţiune şi chiar de realitatea însăşi.

Ceilalţi

Cum i-am putea uita pe luptătorii pentru libertate, care au fost condamnaţi la exil sau la celălalt soi de exil, din care nu mai este cale de întoarcere? Cum i-am putea uita pe bărbaţii şi femeile care au fost nevoiţi să fugă, ca să mai poată lupta altădată, sau pe activiştii hărţuiţi de forţele de securitate (ale căror tactici erau, desigur, mereu foarte interesante)? Şi cum i-am putea uita pe scriitorii care au trebuit să lase totul în urmă ca să scape de persecuţii, de chinuri sau de orice fel de legătură cu nemernicii aceia care ne transformau ţara într-o parodie a tot ceea ce visaseră sau crezuseră ei?

Nu ar trebui să uităm însă nici majoritatea tăcută, cei care au rămas în urmă, cei care au suferit într-o ţară care devenea, pe zi ce trece, o ţară străină. Aceştia erau muncitorii navetişti, cu acte de identitate care îi desemnau drept zilieri în propria lor ţară. Erau vagabonzii şi deposedaţii, dar şi cei care se refugiaseră într-un soi de exil interior, într-o beţie morală în care cerul era tot la fel de albastru ca la televizor, unde porumbeii gângureau doar în versuri, fără să menţioneze colibele şi baricadele sau şuierul obscen al gloanţelor de cauciuc.

Englezii

Mai erau şi englezii, să nu-i uităm, care stăpâneau arta de a nu îi spune politicii lor pe nume şi care erau acum sfâşiaţi între amintirile de Acasă şi această nouă republică ciudată, pe care o susţineau la fel de înfocat ca toţi ceilalţi care aveau voie să facă cruci - deşi asta a devenit mai nou un adevăr inconvenabil, ceva care nu există, ceva care se speră că va dispare dacă nu mai este pomenit de nimeni. Şi mai erau, mereu, acei afrikaneri cruzi şi bântuiţi de fantome, frumoşii şi nerealiştii afrikaneri, bărbaţii şi femeile acelea care au inventat nume ca „meerkat" şi „boomslang" şi „berg", dar care au iubit ţara asta mai mult decât se poate exprima în cuvinte, reuşind totuşi să o transforme în ceva străin.   

Thomas Dreyer, scriitor sud-african din Cape Town, este autorul a trei romane în limba afrikaans. Scris în 2007, pentru un atelier literar internaţional, eseul a apărut în ediţia curentă a revistei FP.