Ovidiu Lipan „Ţăndărică“ (63 de ani) a povestit cum dădea lecţii de acordeon la 11 ani pentru 50 de lei pe oră, cum a copilărit într-un cartier de evrei, romi şi greci şi cum s-a întâlnit cu agenţii de Securitate la 12 ani. A vorbit şi despre călătoriile muzicale cu formaţia Phoenix, cu care a plecat în Germania înainte de Revoluţie. Acolo i-a fost dor de România, ţara în care s-a întors definitiv acum 16 ani.

Ovidiu Lipan „Ţăndărică“ se gândeşte mai mereu la muzică. Chiar el mărturiseşte că, de multe ori, atunci când nu cântă, de fapt, cântă. Pe neaşteptate, în timpul conversaţiei, îşi mişcă piciorul drept cadenţat, de parcă în faţa lui n-ar fi o masă, ci un set de tobe. La întrebarea: „Domnule Lipan, şi acum bateţi la tobe?“, răspunde că da şi apoi râde. Şi-a dorit de mic să ajungă artist, de când interpreta la acordeon valsul „Valurile Dunării“, ca să impresioneze vecinii şi trecătorii. De la bunicul lui, percuţionist, a învăţat să cânte la tobele de care dădea în casă la tot pasul, iar la 13 ani a câştigat într-o lună 4.600 de lei, împreună cu formaţia Club 69, din această pasiune pe care a prefăcut-o degrabă în meserie. Ovidiu Lipan a fost mai apropiat de bunici, sub ochii cărora a crescut, decât de părinţi, care au divorţat după ce tatăl lui, susţinător al legionarilor, a fost eliberat din închisoare. Mama a fost chimist la fabrica de antibiotice din Iaşi, iar tatăl, inginer, însă „Ţăndărică“ n-a ales niciuna dintre aceste profesii şi a continuat să facă muzică. De la formaţia Roşu şi Negru a ajuns, în 1975, la Phoenix, cu care a înregistrat albumul etno-rock „Cantafabule“. Doi ani mai târziu, a lăsat România în urmă şi a plecat cu Phoenix în Germania, unde a fost căsătorit 18 ani. Fiul lui, şi el muzician, locuieşte acolo. După Revoluţie, Lipan şi-a tot vizitat ţara, până în 2000, când s-a mutat „acasă“.   

„Weekend Adevărul“: Domnule Lipan, cum aţi cunoscut sunetul tobelor? 

Ovidiu Lipan: Când aveam vreo trei ani şi mergeam prin casă, mă mai sprijineam cu mâinile şi de tobe. A fost o bucurie să încep să descopăr sunetul tobelor făcute pe vremea aceea de bunicul meu. Mă uitam la el cum le punea pe o piele de viţel, din care tăia bucăţi mai mari şi pe care o lăsa la înmuiat. Apoi, trăgea pielea pe un cerc care se punea pe suportul de tobă şi, după aceea, veneau nişte şuruburi care o strângeau. Am început să cânt cu copiii din cartierul din Iaşi. unde am locuit: erau evrei, romi, greci, chiar şi machedoni. Cu evreii sărbătoream Purim (n.r. - sărbătoare evreiască care comemorează eliberarea poporului evreu din Imperiul Babilonian-Persan) şi mâncam pască, iar la Paştele nostru sărbătoreau ei cu noi. Aveam în cartier şi o familie de evrei cu două fete frumoase, care sunt în Israel de mulţi ani, dar cu care ţin legătura. Cei 7 ani de acasă m-au obişnuit cu o lume liberă şi deschisă.

Ce instrumente răsunau în cartier?

Unii cântau la saxofon, alţii la acordeon, alţii cu vocea. Eu am cântat mult la acordeon, că la 7 ani aveam deja instrumentul meu, iar la 11-12 ani mă duceam la fiica popii şi la alţii, ca să le dau ore. Primeam 50 de lei pe oră atunci, care erau bani mulţi! De mic mi-am dorit să-mi susţin existenţa, să am banii mei.

„Băi, ce frumos cântă băiatul ăsta!“

Aşadar, în copilărie aţi cântat şi la acordeon, şi la tobe.

Da, păi, aveam tobele lui bunicu-miu, care era percuţionist. Fusese şi clarinetist, dar nu mai putea să sufle. În cartier era o atmosferă ca într-un „Veac de singurătate“, ca la Márquez. Învăţam unii de la alţii şi se creau prietenii. Iar o fată, nu-mi amintesc cum o chema, dar ştiu că semăna cu Olive din „Popeye Marinarul“, stătea mereu în poartă când jucam fotbal. Când am momente melancolice, mă întorc înapoi în timp şi mă reîncarc cu perioada aceea. Pe un băiat, Petrică, care cânta la saxofon, l-am învăţat să bată la tobe. A terminat Facultatea de Drept, dar pâinea şi-a câştigat-o la început cântând la tobe prin Norvegia. 

Ovidiu Lipan (centru), cu formaţia Rated-X, în Germania    FOTOGRAFII: Arhiva personală

Cine v-a cumpărat acordeonul?

Mi l-au cumpărat bunicii. Cu ei am crescut, nu cu părinţii mei, care erau divorţaţi. Mi-au cumpărat un acordeon cu 8 başi (n.r. – butoane), mai micuţ prima dată, după care am evoluat şi mi-au cumpărat un acordeon cu 32 de başi, la care am învăţ acorduri minore. Cântam atât de tare „Valurile Dunării“ şi muzică populară la noi pe terasă! Întotdeauna am avut impulsul să ies în evidenţă – fix atunci când treceau oamenii pe stradă, cântam şi mai pornit, ca să spună: „Băi, ce frumos cântă băiatul ăsta!“. Aveam o terasă cu marmură pe scări şi stăteam în casa unui doctor care, înainte de război, şi-a părăsit locuinţa. Când au venit bunicii mei din Basarabia în România, s-au mutat acolo, dar nu ştiu cum au cumpărat-o. Şi-acum îmi aduc aminte că pereţii erau înalţi de vreo patru metri şi aveam loc de un brad de Crăciun la fel de înalt. Mâncam bomboanele din el, dar lăsam staniolul, iar, apoi, când căutam bomboane, nu mai găseam. 

Tata m-a văzut prima dată când aveam 3 ani, după ce a ieşit din închisoare. Susţinuse Mişcarea Legionară şi trebuia să facă şase ani de închisoare, dar l-au eliberat mai devreme. Ştiu că a fost la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Şase ani de închisoare pentru legionari

Aveţi amintiri mai puţin plăcute de-atunci?

Ai mei se mai duceau la Chişinău, unde aveau rude, şi aduceau un parfum rusesc cu esenţă de trandafir, pe care îl băgau în şifonier. Parfumul ăla nu mi-a plăcut niciodată, că-mi miroseau toate hainele la fel. Dacă tot am zis de îmbrăcăminte: mama, o femeie foarte frumoasă, care a avut mulţi cuceritori, m-a iubit mult şi m-a îmbrăcat asortat tot timpul. Aveam, de exemplu, costum de marinar şi un fel de costum de vânătoare, la care purtam pantofi diferiţi. Şi mama era cochetă! Noi am avut o casă deschisă, unde venea o grămadă de lume în vizită. Mă îndemnau rudele mai mereu să stau pe scaun să cânt, iar atunci eram în centrul atenţiei. Se făceau şi baluri la noi acasă. Veneau mulţi oameni la masă şi am imaginea bunică-mii, care punea mâncare cu polonicul: „Hai, toată lumea să mănânce!“. Voia să ne simţim toţi bine şi aşa am fost educat: să dăruiesc. 

Cu tatăl dumneavoastră vă întâlneaţi?

Tata m-a văzut prima dată când aveam 3 ani, după ce a ieşit din închisoare. Susţinuse Mişcarea Legionară şi trebuia să facă şase ani de închisoare, dar l-au eliberat mai devreme. Ştiu că a fost la Canalul Dunăre-Marea Neagră, iar când s-a întors, bunicii mei au spus că trebuie să divorţeze de mama, pentru că am fi avut noi probleme. El a murit în Suedia până la urmă. De fapt, s-a dus în Austria să ia o moştenire de la un străbunic, care avea nişte fabrici de chibrituri. Ceauşescu i-a dat drumul să-şi ia banii, dar a plecat mai departe, în Suedia. Acolo a obţinut cetăţenia şi s-a recăsătorit. 

 În Germania, după 1990

De vorbă cu securistul

Aţi avut probleme cu Securitatea?

N-am avut. Am fost chemat o dată la Securitate de vecinul meu, care m-a şi uimit. Aveam vreo 12 ani şi mi-a spus: „Trebuie să vii cu mine“. El avea cam 24 de ani. Acolo mi-au zis: „Am auzit că ascultaţi Europa Liberă“. Am zis: „Nu dom’le, n-ascult; la mine se ascultă muzică de fanfară“. Bunicii aveau un patefon. Bine, că radioul îl mai scăpam noaptea, dar pe mine, politic, nu mă interesa nimic. De exemplu, în perioada ceauşistă, când am plecat în Germania cu Phoenix, „Stern“ şi „Bild“ au vrut să ne dea bani să vorbim despre ce se întâmpla în România. N-a vorbit nimeni dintre noi, pentru că nu ne duseserăm pentru asta. Am vrut să vedem cât de buni suntem şi să putem să participăm la sărbătoarea artistică mondială. A fost, totuşi, o suferinţă că a trebuit să riscăm atât de mult.

Ascultaţi, aşadar, Radio Europa Liberă seara.

Seara, dacă erai prin apropiere, auzeai postul bruiat. Pentru mine, era o voce interesantă, care venea din alt spaţiu. 

Premiul I la primul Festivalul Club A

Unde aţi avut primele concerte serioase?

Pe la 13 ani, am cântat la un restaurant din Vatra Dornei, unde primeam mulţi bani: vreo 4.600 de lei în mână. Primisem un atestat şi aveam categoria I solist la tobe – se făceau comisii care dădeau carnete, ca să putem să evoluăm ca artişti liber profesionişti. Aveam şi 50% reducere la mâncare şi băutură, plus cazare gratuită. Am cântat trei luni acolo, într-o lume plină de fel de fel de personaje cărora le plăcea muzica noastră. Era plin de oameni în fiecare seară. Cu banii câştigaţi, la final, am dat atâtea mese, că şi cu reducerea s-au făcut aproape 9.000 de lei, iar pe lângă ăia le-am lăsat şi tobele.  

Tobe făcute de bunicul dumneavoastră?

Nu, un set de tobe Doina. La vârsta aia cântam la tobe cu o formaţie care se numea Club 69-Crystal. Deja aveam o tehnică, dar mi-am creat şi o independenţă de a bate la tobe, lucru foarte greu, de altfel. Pentru că solistul nostru cânta în engleză foarte bine, interpretam melodii ale formaţiilor The Rolling Stones, Los Bravos, The Monkees. Cei din trupă erau studenţi în anul III sau IV, iar eu eram în şcoala generală. A fost o perioadă interesantă, pentru că, la scurt timp, la 13 ani, l-am cunoscut pe Bondy, basistul de la Roşu şi Negru, care venise de la Bucureşti la Conservator, la Iaşi. Aşa a început etapa Roşu şi Negru pentru mine: o muzică genială, un jazz-rock fusion. În 1969, am luat premiul I la tobe la primul festival de rock, (n.r.- Festivalul Club A), organizat de Institutul de Arhitectură. A fost o nebunie la Casa „Grigore Preoteasa“, unde s-a ţinut, la fel şi la gala de la Sala Palatului. Acolo erau congresele de partid, unde vorbea Ceauşescu şi aveai încărcătura aia de fiecare dată când intrai acolo. Dar la concerte oamenilor parcă nu le mai păsa. A fost şi un tineret mai rebel, într-o perioadă „flower power“. Eram mulţi interesaţi de cultură, cărţi, de ce se întâmpla în lume, de evoluţia muzicii planetare. Am avut o perioadă când repetam pentru festival cu formaţia Roşu şi Negru, cântam şi la un bar de noapte şi repetam şi singur, după-amiaza, câte două-trei ore. În ‘69, când am ajuns la Bucureşti, am prezentat „Soare şi vânt“ şi „Pădurea l-a gonit“.

     Ţăndărică, primul din dreapta, alături de tatăl lui, în Germania

„Băteam la tobe de ziceai că-s tras de aţe“

Cum făceaţi rost atunci de muzica occidentală, pe care o şi cântaţi? 

O primeam din străinătate. De exemplu, Nancy Brandes (n.r. - fondatorul formaţiei Roşu şi Negru) primea muzică din Israel. El avea un magnetofon Akai foarte bun, cu nu-ştiu-câte ore de muzică. Mai erau la Iaşi oameni care-mi dădeau să ascult Pink Floyd sau Bee Gees.  

Vă mai amintiţi de unde a venit porecla „Ţăndărică“?

La festivalul din ’69 am purtat o bundiţă ca a lui Hendrix, dar moldovenească, pantaloni strâmţi şi nişte mocasini. Plus că aveam părul creţ. Eram slăbuţ, cu nasul mare şi băteam la tobe de ziceai că-s tras de aţe. De-atunci nu mai ştiu cine mi-a zis „Ţăndărică“.

În perioada ceauşistă, când am plecat în Germania cu Phoenix, „Stern“ şi „Bild“ au vrut să ne dea bani să vorbim despre ce se întâmpla în România. N-a vorbit nimeni dintre noi, pentru că nu ne duseserăm pentru asta.

Repetent în clasa I: „Nici la muzică n-am avut note mari!“

Vă luau mult timp repetiţiile. La şcoală ajungeaţi?

La şcoală mergeam când mă sculam, că ajungeam acasă seara, obosit şi cu picioarele umflate de la bătut la

tobe. Chiar dacă uneori dormeam cu capul pe bancă, cântam destul de des cu acordeonul la serbare şi totul era bine. Dar mi-au plăcut istoria şi geografia, iar la matematică luam ore suplimentare, pentru că chiuleam. Am avut un diriginte extraordinar, care mi-a dat şi nota 3, dar şi 10. Ţin minte că atunci când lipseam de la ore stăteam pe terenul de sport, sub castani, şi meditam. Stăteam cu mine. Făcând o analiză, mi-am dat seama că nu am fost un copil care putea fi pus în nişte canoane, adică uşor de dirijat. Dar, până la urmă, am avut libertate. Nu mai spun că la grădiniţă, la grupa mare, stricam jucăriile – nu mă simţeam în lumea mea acolo.

Aţi fost pionier?

Mi-am dorit să fiu pionier şi am ajuns. Când aveam 13 ani, m-a trimis şcoala într-o tabără de copii geniali la Sinaia, unde au venit cântăreţi din toată ţara, printre ei şi Mişu Cernea de la Sfinx. Erau şi matematicieni, nu doar muzicieni. Mi-am croit destinul cumva de mic şi am ştiut că asta voi face, pentru că asta mi-a plăcut. În momentul când urcam pe scenă şi îmi făceam numărul vedeam cum se bucură lumea şi sigur că asta mi-a dat stabilitate şi un crez să merg mai departe. 

A cântat şi la pian

În clasa I cum a fost?

Am rămas repetent, deci am reluat clasa I. M-au dat la şcoală de la şase ani jumate şi nici la muzică n-am avut note mari!

Trebuia să cântaţi vocal?

Da, şi nu-mi plăcea. Şi notele la purtare, în clasele mici, că eram un neastâmpărat, au devenit din ce în ce „mai bune“. Dar, cum ziceam, s-a reglat cu serbările. Apoi, am mers la Şcoala Populară de Arte, unde am făcut trei ani de clarinet. Mi-am însuşit şi pianul, ceea ce n-a fost greu, din moment ce ştiam să cânt la acordeon. A apărut şi viaţa amoroasă, din ce în ce mai accentuată, şi eram un veşnic îndrăgostit. Când aveam vreo 16 ani, nu poate nimeni să-şi imagineze ce pasional eram cu fete mult mai mari decât mine. Mă amorezam repede de studente. 

La şcoală mergeam când mă sculam, că ajungeam acasă seara obosit şi cu picioarele umflate de la bătut la tobe. Chiar dacă uneori, dormeam cu capul pe bancă, cântam destul de des cu acordeonul la serbare şi totul era bine.

„Am plâns la Revoluţie. A fost momentul-cheie al vieţii mele“

Într-un turneu cu formaţia Phoenix

Cum au fost începuturile la Phoenix? 

Eram într-un turneu cu Marius Şeicu, Radu Goldiş, cu o întreagă echipă de acompaniament, pentru că făcusem o formulă pentru a acompania vedetele din România. Atunci am ajuns şi la Sala Sporturilor din Timişoara, când mi-a zis Nicu Covaci: „Ovidiu, hai să facem o repetiţie, că am încercat cu nu ştiu câţi toboşari şi nu iese. Vrem să încercăm pentru albumul nou «Cantafabule»“. Am zis: „Bine, Nicule“. Eu îi apreciam pe cei de la Phoenix din anii ‘70, de pe când cântau în Eforie Nord şi ne vizitam unii pe alţii. Îi apreciam muzical, le apreciam şi atmosfera, iar eu şi Josef Kappl ne-am potrivit extraordinar de bine. Mi-a plăcut să cânt piesele albumului, am stat şi a doua zi şi nu mai ştiu cum au continuat ceilalţi turneul acela, că eu am rămas la Timişoara şi am început repetiţiile. După aceea am avut concerte şi am intrat în studio la Electrecord şi am tras albumul dublu „Cantafabule“. L-am văzut drept un pod cultural între Moldova şi Banat. O perioadă, plecam dimineaţa cu avionul la Timişoara, repetam şi mă întorceam seara la Bucureşti, că şi aici mai aveam acţiunile mele. După aceea, am rămas mai mult timp la Timişoara.    

Aţi avut vreo perioadă în care aţi cântat şi cu Roşu şi Negru, şi cu Phoenix?

Renunţasem la Roşu şi Negru. Nancy plecase în Israel, iar eu am cântat cu Liviu Tudan încă o vreme şi apoi am rămas definitiv la Phoenix. 

Înainte de ’90 n-au putut să concerteze în străinătate

De ce aţi plecat cu Phoenix în Germania în 1977?

Pentru că atunci ne-am decis. Oricum, am prins şi cutremurul, iar pe 1 iunie, am reuşit să ieşim din România, într-o vreme în care nici musca nu ieşea. A fost o aventură unică în viaţă, dar nu aş mai repeta-o. E o învăţătură, totuşi, şi eu întotdeauna spun că viaţa trebuie trăită şi că trebuie „să te arunci în ea“. 

Până atunci, aţi mai reuşit să ieşiţi din România?

Nu. Dacă aş fi putut să plec pentru concerte, m-aş fi întors de fiecare dată. Plecau mulţi interpreţi, dar nouă nu ştiu de ce nu ne-au dat niciodată viză. Cu Roşu şi Negru obţinuserăm contracte în Brazilia şi în SUA şi n-am putut să plecăm. Nici măcar în Rusia n-am fost. 

Cum aţi făcut rost de contracte?

Prin intermediari care veneau la mare; străinii care ne vedeau voiau să ne ia în baruri să cântăm. Chiar ambasadorul Braziliei ne-a făcut o ofertă când a ajuns pe litoral. Cântam la Acapulco, în Eforie Nord şi în Melody Bar, în Mamaia – aveam şi o muzică antrenantă, iar terasele erau pline.  

Turte numai cu apă şi făină

În Germania, când aţi ajuns, cum v-aţi descurcat cu banii?

Aveam bani la noi, dar am făcut chefuri vreo două luni şi i-am cheltuit pe toţi. Cântam la nişte cluburi unde se jucau copiii tenis de masă şi câştigam o sumă de bani din care să ne cumpărăm fiecare o jumătate de pui şi nişte cartofi prăjiţi cu ketchup. În primul an am stat toţi în oraşul Osnabrück, într-o casă mare cu grădină, unde plăteam chirie şi gaze. Atunci, copii care aveau 14 ani veneau la noi să ne asculte. Ne aduceau fructe sau ce mai aveau şi ei. Mai trăgeau dintr-o ţigară. Ne mai aducea o doamnă mâncare de la o cantină. La un moment dat, a venit taică-miu să mă vadă cu noua lui nevastă şi mi-a adus şi el nişte bani pe care i-am pus la comun. Dar într-o seară îmi aduc aminte că nu mai aveam nimic şi că muşcam dintr-o ceapă. Venise Moni Bordeianu din SUA şi începuserăm să cântăm cu el piese ca „Nunta“ şi „Mica ţiganiadă“ în engleză – am scos un album în Germania cu Phoenix şi am cântat melodiile noastre în engleză – Moni făcuse nişte turte numai cu apă, pentru că aveam doar făină albă, nu şi sare, zahăr sau ulei. Am întrebat atunci: „Băi, ce se întâmplă? Hai să încercăm să schimbăm şi muzica, să mai cântăm şi altceva“. 

Şi cum a fost?

La început a fost mai greu, dar după aceea am început să ne câştigăm existenţa. Am cântat în multe studiouri din Germania şi am ajuns la festivalui mari din Olanda. Eu vorbeam toate limbile străine cu mâinile şi, pentru că îmi făceam treaba repede şi bine, mă chemau multe trupe – am cântat cu Lou Reed, cu Agnetha de la Abba. După ce terminam concertele, mă întorceam la băieţi la Osnabrück. În Germania, pe lângă Phoenix, am mai cântat cu nişte trupe de rock, cum ar fi Rated-X. Am scos acolo două albume cu ei şi am scos şi albumul „Madhouse“ cu colegii mei de la Phoenix, Josef Kappl şi Ernald Krauser. Am făcut cu ei trupa Madhouse, separat de Phoenix, pentru că am vrut să cântăm şi altă muzică, cu care am avut nişte turnee frumoase. Dar, după aceea, am revenit la Phoenix, că mă legau de ei prietenia şi starea de spirit românească. Au fost perioade frumoase, dar am trăit cumva ca într-o închisoare în libertate, cultural văzând lucrurile, pentru că mi-a lipsit România. M-am acomodat repede acolo, dar trăiam cu sufletul aici. Eu, încet, încet, m-am decis să rup legătura cu Germania şi să mă întorc în 2000 în România, pentru că îmi era atât de puternic sentimentul de a respira aerul românesc şi de a trăi evoluţia ţării. Am fost până atunci de câteva ori în ţară, m-am dus la Iaşi să-i caut pe ai mei, iar când am ajuns n-aveau nici cruci la morminte. Viaţa mea dinainte era ca şi cum n-ar fi existat. N-am nicio poză cu mama. Nici poze din copilărie nu mai am. 

 Ovidiu Lipan cântă alături de Nicu Covaci de la Phoenix

Aţi mai vorbit cu mama dumneavoastră cât aţi fost plecat?

Nu, şi nici cu bunica, care m-a crescut. Am simţit că mama a murit, iar Nicu şi ceilalţi ştiau. Nu mi-au spus, că se gândeau că m-aş fi întors în ţară. 

Am fost până atunci (n.r. - anul 2000) de câteva ori în ţară, m-am dus la Iaşi să-i caut pe ai mei, iar când am ajuns n-aveau nici cruci la morminte. Viaţa mea dinainte era ca şi cum n-ar fi existat. N-am nicio poză cu mama. Nici poze din copilărie nu mai am.

„Mă retrag ca orice alt artist“

V-aţi îndepărtat de Phoenix.

La aniversarea de 50 de ani nu m-am mai dus la Phoenix. Nicu invitase diferiţi artişti care să facă spectacolul, iar mie nu mi-a mai plăcut, pentru că nu-l aveam pe Josef Kappl, nu-l aveam pe Baniciu. Nu mai era formaţia cu care cântasem. Nicu o fi înţeles greşit lucrul ăsta şi cred că s-a supărat pe mine, dar i-am spus: „Mă retrag ca orice alt artist, din orice altă formaţie“. Eu am acum proiectele mele, am realizat şi unul nou, „Pasărea rock“, cu Josef Kappl, Mircea Baniciu, Sorin Voinea şi Nicu Patoi, cu care cânt prin ţară. Mai cânt alături de formaţia Bosquito, ca invitat al lor în diferite concerte, în care interpretăm un rock fusion, cu rădăcini în anii ‘70. Îmi place să atrag artişti şi oameni de valoare, care au energie pozitivă, care chiar trăiesc spiritual şi care nu se gândesc numai la banii pe care îi obţin. 

Cum v-aţi gândit la poemul simfonic „Visul Toboşarului“?

L-am ţinut în mine câţiva ani în Germania şi am început să lucrez acolo, după care am venit cu el încoace şi l-am realizat la Opera Română. Au fost invitaţi şi Nicolae Voiculeţ, Corul „Preludiu“ dirijat de Voicu Enăchescu, Orchestra „Camerata Valahică“.

Dragoste şi pragmatism

Aţi fost căsătorit?

Am fost căsătorit un an în România, după ce m-am despărţit de o mare dragoste, iar în Germania m-am căsătorit cu o nemţoaică. Avem un băiat împreună, Alexander Leonard Lipan, care este pe picioarele lui – a studiat chitara în Olanda, vorbeşte franceză, engleză, germană, olandeză, iar acum învaţă şi spaniolă. Locuieşte cu mama lui şi avem relaţii foarte bune. Mama lui Alexander, cu care am stat 18 ani, a terminat germanistică şi teologie, iar acum scrie cărţi pentru copii şi are propriul trust de presă. 

Cu mama lui Alexander aţi avut cea mai îndelungată poveste de iubire?

Da, dar eu sunt mereu în căutarea cântecului femeii. Şi înainte de liceu m-am îndrăgostit tare de o fată din Iaşi. Mai târziu, mi-am dat seama că eu însumi cream momentele de suferinţă, care sunt foarte plăcute în dragoste, iar din suferinţa aia ieşeau nişte lucruri frumoase. Cu timpul, ca să nu mai sufăr, am devenit mai pragmatic, deşi fără dragoste nu se poate trăi, chiar dacă devii lucid. În orice caz, fiind un rebel, cred că am dezamăgit multe femei.

 Nicu Covaci, Josef Kappl şi Ovidiu Lipan

Alexander a cântat la tobe?

Da, l-am dat pe la 5 ani la o şcoală de muzică. Avea şi are un ritm foarte bun, dar chitara e instrumentul lui. Compune şi cântă muzică progresivă.

V-aţi obişnuit să fiţi departe de el?

Da, ne facem vacanţele împreună; vorbim la telefon şi pe Whatsapp. Mai merg în Germania, mai vine el încoace. Mă simt foarte bine şi când sunt singur, pentru că am momentele mele meditative şi mă încarc. Mă gândesc la multe lucruri, mă amuz cu mine în gând. E frumos să poţi să te regăseşti şi să ai un echilibru, să mergi cu ochii deschişi prin lume, să conştientizezi perioadele în care trăieşti. 

Tone de pachete din Germania 

V-aţi bucurat când a fost Revoluţia în România?

Enorm. Am plâns. A fost momentul-cheie al vieţii mele, pentru că am revenit la mine. Nici n-aş putea să spun mai mult. 

Ce se dădea la posturile de televiziune germane?

Îmi aduc aminte că, imediat după Revoluţie, nemţii au arătat la televizor copii plini de fecale, în cămine. La mine acasă veneau tot felul de oameni cu pachete, pentru că mă pregăteam să mă duc la Iaşi cu ajutoare. Mulţi duceau ajutoare în Transilvania şi în Banat, dar nu şi în Moldova. Pe 30 noiembrie ‘89 se născuse Alexander, iar în ianuarie ‘90 am venit prima dată în ţară. M-a ajutat un pastor extraordinar de la o biserică evanghelică şi m-a ajutat şi armata să  împachetez în camioane vreo 24 de tone de pachete cu mâncare, pastile şi haine. Au fost două transporturi, doi ani la rând.  

La aniversarea de 50 de ani nu m-am mai dus la Phoenix. Nicu invitase diferiţi artişti care să facă spectacolul, iar mie nu mi-a mai plăcut, pentru că nu-l aveam pe Josef Kappl, nu-l aveam pe Baniciu. Nicu o fi înţeles greşit lucrul ăsta şi cred că s-a supărat pe mine.

„Vreau ca publicul să rămână cu imaginea mea de la 20 de ani“

În ianuarie 1990, când a adus pachete din Germania în România 

E vreun instrument la care vreţi să învăţaţi să cântaţi mai bine?

Alexander mi-a propus să mă înveţe să cânt câteva acorduri în plus la chitară. I-am zis: „Bine, facem asta“. Că eu l-am învăţat să cânte la tobe de mic. 

S-a întâmplat să nu aveţi dispoziţia să cântaţi?

Da, de multe ori, mai ales acum, că nu mai am 20 de ani. Atunci cântam trei concerte pe zi. Acum trebuie să mă forţez puţin, pentru că vreau ca publicul să rămână cu imaginea mea de la 20 de ani. Am obligaţia să dau randament maxim, să ajung în momentul în care să dau gol. E o fracţiune de secundă care te pune în valoare. De multe ori, chiar şi când nu cânt, creierul meu cântă. Când pun mâna pe tobe după o perioadă de două-trei zile sau o lună, când am avut alte treburi, de management, de exemplu, ies nişte lucruri noi, care mă surprind şi pe mine.

Pe scenă uită de necazuri

Aţi avut momente pe scenă când nu v-aţi mai putut concentra?

Când eşti pe scenă, e bine ca toate simţurile să-ţi fie ancorate acolo. Să te debarasezi de răutate, de invidie, de probleme personale. Am avut o întâmplare la Sala Palatului, pe care am mai povestit-o. Într-o seară, după concert, am zis: „Hai să ies în public“. Îmbrăcat cu nişte pantaloni polonezi cu dungi, cum purtau cei de la Beatles pe vremea aia, am vrut să ies cu oamenii, să mă vadă. Dar m-au îmbrâncit şi nici măcar unul nu m-a recunoscut. A fost o mare învăţătură: artist eşti doar pe scenă. 

Când s-a întâmplat?

În ‘72.  Eram pe la început. 

Credeţi că ritmul muzical e în sânge sau că se învaţă?

Cred că te naşti cu el. Se mai şi învaţă, dar tot trebuie să existe ceva înainte.

V-aţi dorit să cântaţi cu anumiţi artişti şi n-aţi avut ocazia?

Întâlnirea e la mijloc. Orice dorinţă, dacă ţi-o pui, trebuie să simţi şi din partea cealaltă o dorinţă. Mi-aş fi dorit să fiu pe scenă cu Phil Collins, cu Peter Gabriel, cu Sting. 

Cum vă simţiţi când aveţi un solo pe scenă?

E o încărcătură înainte să vină, dar şi când vine. Acolo te dezlănţui şi te eliberezi. Ăla e momentul de vârf din fiecare concert! 

CV 

Numele: Ovidiu Lipan

Data şi locul naşterii: 31 ianuarie 1953, Iaşi

Starea civilă: Necăsătorit, are un fiu: Alexander Leonard Lipan

Studiile şi cariera: A fost elev al Liceului „Costache Negruzzi“ din Iaşi şi a urmat, în acelaşi timp, Şcoala Populară de Arte. A studiat la Academia de jazz W. Hartmann din Germania. Din 1966 până în 1975 a cântat cu formaţia Roşu şi Negru, iar în 1975 s-a alăturat trupei Phoenix. A înregistrat 5 albume cu Phoenix: Cantafabule (1975), Transsylvania (1981), Timişoara (1992), Aniversare 35 (1997) şi Baba Novak (2005). A colaborat cu artişti internaţionali precum Agnetha Fältskog de la Abba, Herman Rarebell de la Scorpions, Ginger Baker şi Lou Reed. 

Locuieşte în: Bucureşti