INTERVIU Emil Barbu (Mac) Popescu: „Am fost marinar pe un vas care n-a plecat din port“
0
Emil Barbu (Mac) Popescu vorbeşte despre copilăria sa marcată, pe de o parte, de răsfăţul mătuşilor şi de promenadele pe peronul gării Feteşti şi, pe de altă parte, de război şi de foamete. Maturitatea a găsit-o în armată, pe un remorcher care n-a ajuns niciodată în larg.
În anii '40, asculta „Lili Marleen" pe peronul gării din Feteşti. În urmă cu aproape şase decenii aduna macii sălbatici de pe câmpul din spatele casei doar pentru a-i arăta profesoarei sale de limba română cât de frumoasă e. Acum jumătate de secol, făcea acrobaţii în uniformă militară şi era aplaudat de fetele roşii în obraz din satele româneşti. În urmă cu mai bine de patru decenii, transforma un beci întunecat în cel mai cunoscut club pentru studenţi. Până acum un deceniu, a condus fotbalul studenţilor din Bucureşti. Azi, este unul dintre cei mai cunoscuţi arhitecţi români. Aşa ar putea arăta titlurile capitolelor din viaţa lui Barbu Emil (Mac) Popescu. În continuare - câteva rezumate.
„Weekend Adevărul": V-aţi născut cu puţin timp înainte de a începe al Doilea Război Mondial. V-a rămas vreo amintire din vremea războiului?
Emil Barbu (Mac) Popescu: În vremea războiului locuiam în Feteşti, principalul nod de cale ferată. De acolo sunt câteva imagini pe care le mai ţin minte: toată lumea bună se plimba pe peron. Peronul gării însemna socializare, însemna corso. Apoi, în gară era un restaurant în care protipendada lua masa sâmbăta şi duminica. Ştiu asta pentru că aveam şapte mătuşi care mă luau de mână să mă plimbe pe peronul gării. La radio se ascultau melodii de genul „Lili Marleen". Mai am în minte bombardamentele, însă mai mult din povestirile tatălui. El lucra atunci în Moldova şi s-a găsit în mijlocul unui bombardament în urma căruia tranşeul în care era a fost îngropat din cauza unei explozii. A scăpat, n-a păţit nimic. Joaca mea a fost însă cu trenul. „Atenţie la calea ferată!", „Stai în curte!" erau cele mai auzite sfaturi.
Cum era în compania mătuşilor? Vă răsfăţau?
Am fost primul nepot, am fost mai mult decât răsfăţat. De atunci, nu mai accept sărutul! Eram aşa de pupat, că mi s-a făcut lehamite. Am văzut că, în ultimii 20-30 de ani, bărbaţii mimează un sărut de „bun venit", de „la revedere". Inofensiv, dar eu nu mă pot apropia. Când văd un bărbat că se apropie de mine... Am păstrat sărutul pentru cine este consacrat, dar atât!
S-au resimţit neajunsurile de după război şi în familia dumneavoastră?
Pot să spun că am fost marcat de armistiţiu, de ajutorul american, de naţionalizare, de stabilizarea monedei. Odată cu trecerea anilor, aceste cuvinte mi-au rămas întipărite în minte.
Aşteptaţi americanii?
Sigur că da. Tatăl meu i-a aşteptat tot timpul. Săracul n-a avut noroc nici să-i vadă. Dar cred că oamenii din zonele mai îndepărtate de Capitală aşteptau, poate cu resemnare, poate din curiozitate, să vadă cum va arăta lumea lor atunci când se va termina totul. Ştiu că a fost o foamete teribilă în '47, pe care am resimţit-o adânc. Mi-aduc şi acum aminte de impresia puternică pe care am avut-o după ce am găsit să cumpărăm o ladă de cartofi de la nu-ştiu-ce ţăran. Cu ea am ieşit din iarnă.
Aţi fost de mic apropiat de sport.
În Roman, în clasele primare, pe trotuarul din faţa şcolii chiar organizam competiţii sportive. Spre exemplu, cronometram cu ceasul de bucătărie 100 de metri viteză. Bine, 100 de metri mai mici. După război, a fost o deschidere spre sport pentru că nici n-aveai ce altceva să faci.
Maci pentru doamna „Ţaca"
Cum a fost prima întâlnire cu profesoara de limba română din liceu, căreia îi dăruiaţi flori?
Ne-a impresionat pe toţi! Eram o clasă de băieţi şi a venit o doamnă profesoară brunetă, de 21 de ani, proaspăt absolventă. „Ţaca" îi ziceam. Eram toţi căzuţi jos, cred că toţi eram îndrăgostiţi. Care mai de care voia să stea singur în bancă pentru că, dacă era un loc liber lângă tine, se mai aşeza. Atunci erai cel mai fericit. Fostul meu coleg de bancă, acum medic la Paris, îmi spunea după ore: „Măi, eu când mă fac mare am s-o iau de nevastă pe «Ţaca»!". Întâmplarea a făcut să locuiesc în apropierea unui câmp de maci şi, cum simţeam nevoia să-mi exprim afecţiunea, de când începeau să-nflorească macii, îi aduceam mereu...
În fiecare zi?
În fiecare zi! Pe vremea aceea, păstrai o notă şi de romantism, şi de provincialism, care conta foarte mult. Noi ne făceam veacul noaptea ascultând Music USA, care dădea jazz după ora 23.00, şi Radio Istanbul, care transmitea muzică europeană. Totuşi, păstram, în special în raportul dintre oameni, un romantism aparte. Erai mai timid, mai izolat, mai fără curaj.
Aşa v-a rămas porecla „Mac"...
Pe colegul meu de bancă îl chema Barbu, mai aveam un coleg pe care-l chema Emil. Iar eu - Emil Barbu. De aceea mi s-a zis „Mac". M-am trezit că şi în familie mi se spune tot „Mac". Nu mai sunt Emil Barbu pentru nimeni.
Ştim că aţi făcut gimnastică. Ce v-a atras?
Mi-a plăcut din copilărie circul, pentru mine era suprema metodă de expresie artistică. Acrobaţi frumoşi, fete drăguţe. De la circ până la stat în mâini, pe maidan, acolo, nu e mult. Aşa m-am apucat de gimnastică şi am continuat mult timp. M-am oprit când mi-am fracturat mâna. Am şi crescut vreo 12 centimetri după ce m-am lăsat. După aceea a venit armata...
Spuneaţi că regretaţi anii pe care i-aţi petrecut în armată. De ce?
A fost prea lung. Trei ani şi două luni. La 20 de ani puteai să faci ceva mai mult decât armată. Sigur, este o experienţă unică, iar eu n-am stat degeaba acolo, am produs ceva.
Unde-aţi făcut armata?
La Brăila. Am fost marinar pe un remorcher care n-a plecat niciodată din port. Am făcut şcoala de motoare, am fost specialist grup motoare pentru bărci de asalt - nişte hârburi rămase după război. Numai că, fiind sportiv la vremea respectivă, în aşteptarea unui transfer la un grup sportiv, am acceptat să merg la un curs de alpinism undeva, în Bran. M-am întors la Brăila după şase luni de pregătire fizică şi am fost numit instructor sportiv. Aşa am rămas. Ce mi-a folosit mie din armată este faptul că m-am verificat că pot să fiu un administrator, că, dacă vreau ceva, pot să fac. Am gândit o structură de bază sportivă pe care am şi pus-o în aplicare, mi-a fost la îndemână să fac un stadion. Am făcut şi o trupă de acrobaţi, cu care mergeam prin sate şi făceam spectacole prin cămine culturale. Salt pe spate, salt în faţă, eram marinari frumoşi.
Aveaţi şi admiratoare?
Sigur că da. Nu se putea altfel. După armată, am început să caut timpul pierdut. Mi s-a părut că trei ani i-am pierdut acolo degeaba, pe nimic!
Şi handbal aţi jucat de performanţă. De ce aţi renunţat?
Handbal în 11! Am jucat până la vreo 26 de ani, pentru că nu mai puteam să fac Arhitectura fără să renunţ la ceva.
"Am fost primul nepot, am fost mai mult decât răsfăţat. De atunci, nu mai accept sărutul! Eram aşa de pupat, că mi s-a făcut lehamite."
Una din două
Steaua sau Dinamo?
Sportul Studenţesc, nu mă-ntrebaţi de alte echipe. Sunt habotnic.
Semnal M sau Mondial?
Mondial.
„Ştiinţa" Craiova sau „Poli" Timişoara?
„Ştiinţa".
Lemn sau fier forjat?
Lemn, e mai cald.
Hagi sau Dobrin?
Meci nul.
Pop sau folk?
Folk.
Mourinho sau Guardiola?
Guardiola.
Termopan sau sticlă?
Sticlă.
Pix sau creion?
Nu prea mai scriu.
Maci sau trandafiri?
Trandafirii. Sunt mai pereni. Am trecut de Mac.
De ce a interzis Partidul cuvintele „pop" şi „folk"
„Club A" este acum cunoscut de toţi tinerii. Cum v-a venit ideea?
În '67, după ce câştigasem un premiu de la Uniunea Judeţelor pentru un afiş, am fost în Polonia într-un grup de arhitecţi. Polonia avea o cadenţă culturală extraordinară, era cu un pas înaintea altor ţări. Şansa a fost să văd cum sunt cluburile lor, majoritatea în subsoluri.
Cum au zburat studenţii de la „Albina" la „Club A"
„Club A" era cu acces limitat. Era o protecţie sau încerca să fie un club exclusivist?
Am avut întotdeauna în minte că ideea de club înseamnă altceva decât ceea ce era în România. Voiam un club englezesc în care nu intră oricine. Un club care se adresează unui anumit gen de oameni. Cred că aceasta a fost cheia succesului la „Club A",pentru că, timp de aproape trei decenii, s-a adresat numai studenţilor de la Arhitectură, care puteau avea un invitat din afară, dar pentru care garantau.
Un grup elitist cu preocupări diferite faţă de ale majorităţii studenţilor, un manifest...
Chiar am scris un manifest, de altfel foarte amuzant, atunci când am lansat clubul. Scria: „Stimaţi colegi, a sosit vremea să scăpăm de inerţia care nu ne caracterizează". Voiam să scăpăm de „Albina", o cofetărie în care se dădea Amalfi, adică vodcă şi vermut sau ţuică şi vermut. Am făcut făcut o chetă care a durat vreo doi ani şi, pe 29 decembrie 1968, am terminat, iar inaugurarea a fost în martie '69. În dimineaţa ce preceda lansarea, am împărţit câte un manifest fiecărui student de la Arhitectură. Iniţiativa era a lui Nelu Popa, un coleg care făcuse pentru prima dată înconjurul Europei cu bicicleta, care mai şi vorbise la Europa Liberă. Vuia oraşul, s-a dus vestea, era o mulţime de oameni în faţă la Arhitectură.
Aţi întâmpinat dificultăţi? Autorităţile ce spuneau?
La nici şase luni de la înfiinţarea clubului, în '69, am făcut primul festival de muzică folk şi pop la Casa de Cultură a Studenţilor în primele cinci seri şi la Sala Palatului în a şasea. Succesul de la Sala Palatului m-a făcut să organizez, în '71, al doilea festival. Am făcut selecţia de formaţii din toată ţara. Au venit atunci 5.000 de persoane, în condiţiile în care Sala Palatului era dimensionată pentru 3.000. Nu mai era loc în sală! Şi încă 5.000 stăteau afară, pentru că nu mai aveau cum să intre. Copiii multora dintre politicieni n-au avut acces pentru că n-au prins bilete, iar noi n-am făcut rabat de la reguli. După a doua sau a treia seară, m-au chemat la organizaţia pe Bucureşti a Partidului şi mi-au spus să nu apară în gala de la final anumite formaţii. M-am sfătuit cu juriul, care n-a fost de acord, spunând, pe bună dreptate, că în gală trebuie să intre cine e premiat. După acest eveniment, s-au interzis cuvintele „pop" şi „folk". Apoi, a venit Cenaclul Flacăra, mai abil făcut, care a preluat muzica tânără.
Ce scriau americanii despre „Club A"
Dimensiunile Cenaclului erau mult mai mari...
La noi a fost o mişcare spontană organizată de studenţi, cealaltă a fost altceva, o mişcare de masă. Eu sunt mulţumit că am reuşit să aduc pe scenă muzica pe care o doreau tinerii. Datorită acestor manifestări care au continuat în club, mişcarea noastră a devenit celebră. Peste câţiva ani, într-un ghid american, scria aşa: „Dacă vreţi să petreceţi o seară în Bucureşti, nu uitaţi să mergeţi în Club A". Or, asta era o etichetă care însemna foarte mult!
"A fost o mişcare în Bucureşti pentru un ziar al studenţilor. S-a făcut ziarul, dar s-a numit «Convingeri Comuniste»."
„Am intrat în fotbal pentru a cinsti memoria fratelui meu"
„Weekend Adevărul": Cum de-aţi făcut pasul către fotbal, către „Sportul Studenţesc"?
Emil Barbu (Mac) Popescu: Apropierea de fotbal n-a fost întâmplătoare. Eu am avut un frate, Ioachim Popescu, care a jucat fotbal. Vrând-nevrând, am fost în apropierea climatului fotbalistic, eram implicat ca susţinător afectiv al fenomenului şi al fratelui meu, în primă instanţă. Cu Sportul Studenţesc, însă, a fost o conjunctură. Eram cunoscut pentru festivaluri, pentru „Club A", introdusesem casele de tineret, am înfiinţat în '70 primul centru de proiectare studenţesc. Am avut însă şi un mare ghinion, o tragedie.
Fratele meu a murit la 13 septembrie, în faţă la Cişmigiu, în urma unui accident. După un timp, cei de la Casa de Cultură a Studenţilor m-au atras şi m-au convins, aşa că în '70, în iarnă, am venit ca vicepreşedinte la Sportul. Echipa era în Divizia B, n-a promovat în acel sezon. Cineva mi-a propus să fiu preşedinte, iar eu am răspuns: „Dacă am să fiu preşedinte, am să promovez Sportul în «A», pentru că am de gând să fac un memorial «Ioachim Popescu»". Asta a fost motivaţia mea, am intrat în fotbal pentru a cinsti memoria fratelui meu, care a fost un împătimit pentru fotbal şi care a murit la 26 de ani. Echipa a promovat. Am făcut un prim memorial, le-am făcut şi pe al doilea, şi pe al treilea. La al patrulea memorial, pe Valea Oltului, când ne întorceam de la un meci cu CFR Cluj, am avut un accident grav. Au murit patru persoane, 16 au fost spitalizate.
A fost un miracol că aţi supravieţuit...
Eu am lăsat locul liber pentru o fetiţă care venea de la Cluj spre Bucureşti. Discutam cu Angelo Niculescu şi cu Mircea Rădulescu şi cu Mielu Voica, eram necăjiţi pentru că pierdusem cu 1-0. Eram cu spatele la direcţia de mers. La un moment dat, am simţit impactul. Într-o fracţiune de secundă, din instinct, m-am lăsat pe podea. În următoarea secundă am fost afară, căzând pe pietre. Am trecut prin fereastra din stânga. Sunt momente de un tragism extraordinar. Acestea m-au mobilizat să rămân.
Tragedia de la Hanovra
Aurică Rădulescu a fost un alt destin tragic al echipei...
Aurică Rădulescu a fost un băiat la care eu am ţinut foarte mult. Era stângaci, era născut în aceeaşi zi ca fratele meu, era foarte sensibil. În Hanovra, el şi cu un coleg nu apucaseră să coboare din tren, i-am văzut că ies pe coridor după ce trenul pornise din gară, i-am văzut ca pe nişte umbre şi am strigat „Nu coborâţi!". Nici nu mi-am închipuit că pot să forţeze amândoi uşa. A cedat uşa, iar Aurică Rădulescu a căzut şi a fost tăiat pe diagonală. A mai trăit două zile. A fost un moment de nebunie, totul se întâmpla în faţa mea. Nu ştiam ce să fac, am luat un prosop şi am fugit pe calea ferată, să-l acopăr. Parcă nu voiam ca lumea să-l vadă aşa, mutilat. Echipa n-a ştiut că a murit, am venit cu sicriul în avion şi ei n-au ştiut. Niciodată nu cred că s-a întâmplat ca în Constanţa oamenii să se mobilizeze cum au făcut-o la înmormântarea lui. Zeci de mii de oameni au fost.
De ce nu putea Hagi să fie lider
Se zice că Hagi ar fi fost ca Aurică Rădulescu...
A fost un jucător mult mai mare ca Gică Hagi. Eu am cerut întotdeauna să aducem de la Constanţa jucătorii cei mai buni. Am avut o legătură strânsă cu Farul Constanţa. Aurică era un tip longilin,înalt, elegant în mişcări. Gică Hagi a fost mult mai de reacţie, mai de viteză, total opus. Lider cu autoritate a fost Aurică Rădulescu. Hagi nici nu şi-a propus să fie lider. În plus, a venit la Sportul când din echipă făceau parte Marcel Coraş, Mircea Sandu, era mai greu să devină lider.
Cum l-aţi descoperit pe Hagi?
Cineva îmi spunea că e la Constanţa un jucător... „Lasă,că e mic", îi spuneam. L-am văzut însă pe Hagi în meciul direct dintre Farul şi Sportul. L-au băgat în repriza a doua. Am văzut că are scânteie şi am trimis un om să discute cu familia.
Avea 18 ani.
Încă nu împlinise 18 ani. Era un puşti debusolat. Iscălise o hârtie că se face plutonier major la Steaua. Am demontat-o, pentru că avea 17 ani, nu putea să fie plutonier. Am vorbit cu tatăl său, care fusese muncitor în Irak, am trimis oameni acolo, la machidoni, să discute, am luat dezlegarea şi am trimis la Farul doi jucători: pe Lică şi pe portarul Gârjoabă. Hagi a jucat cu ei la Farul şi, la sfârşitul sezonului, a venit la Sportul. S-a băgat pe fir şi Craiova. L-au băgat la facultate acolo, el a spus: „Merci!". Eu le-am spus că am toate documentele: carnet, iscălitură, dezlegare. „Aici rămâne!" Am intuit şi momentul plecării sale. Era curtat, avea 35 de meciuri în echipa naţională.
"Le-am făcut câte un bust şi lui Aurică Rădulescu, şi fratelui meu. La nicio lună după marea noastră Revoluţie, bustul lui Aurică Rădulescu a dispărut. În '96, l-au furat şi pe al fratelui meu. Nu le-a furat nimeni când n-a fost pază în cimitir! Cred că aveau vreo 90 de kilograme!"
"Niciodată nu cred că s-a întâmplat ca în Constanţa oamenii să se mobilizeze cum au făcut-o la înmormântarea lui Aurică Rădulescu. Zeci de mii de oameni au fost."
Totul despre transferul lui Hagi la Steaua
Cum a început conflictul cu Steaua pe transferul lui Hagi?
Da, era deja căpitan al echipei naţionale. El spunea că nu pleacă, nu pleacă. Până la urmă, am avut ghinionul că Steaua a câştigat Cupa Campionilor Europeni în 1986 şi m-au chemat mai-marii de la Ministerul Sportului şi de la Steaua, să-i dau drumul lui Hagi în iarnă, pentru Supercupa Europei. Eu am spus că nu e niciun fel de motiv să-l dau. Sportul a ieşit pe locul 2, Steaua a ieşit pe locul 1 şi a câştigat Cupa Campionilor fără Hagi, deci nu era niciun motiv ca el să plece. Apoi am ajuns la un compromis. Mi-au spus că e jucătorul echipei naţionale şi e în interesul echipei naţionale. Am zis: „Bine". Şi am făcut o convenţie scrisă: „Având în vedere interesul echipei naţionale, clubul Sportul Studenţesc este de acord cu detaşarea jucătorului, pentru două zile, pentru a susţine meciul cu Dinamo Kiev, urmând ca după aceea să se prezinte la echipa care l-a consacrat, Sportul Studenţesc".
„Detaşarea" este un termen care nu există în fotbal. Nu am dat carnet, nu am dat dezlegare, nu am dat nimic. Am semnat un act de detaşare, în care i-am pus să semneze pe Ilie Ceauşescu, pe ministrul Sportului şi încă un oficial de la Steaua. Apoi, în fiecare an, făceam câte un memoriu că jucătorul Hagi nu era transferat oficial. Degeaba. Mie îmi spunea că se întoarce, când mergea la Steaua zicea că rămâne acolo. Era debusolat, săracul. Era un băiat foarte cuminte şi foarte cinstit. Fiind macedonean, înclinat spre construire, m-am gândit că o să-i fie greu să se impună ca antrenor, deşi era genial ca jucător.
Până la urmă, s-a dus la Real...
Când a venit Real Madrid să-l ia, eu le-am spus, din nou, că nu sunt de acord. Am cerut ca Biroul Federal să se pronunţe al cui e jucătorul. „Dacă voi spuneţi că e al Stelei, dovediţi cu acte! Eu spun că e al Sportului, am acte doveditoare." I-am pus în nişte fierberi... Şi în final au dat o decizie că suma de transfer se împarte în două.
Unde s-au dus banii de la Real Madrid?
Şi „Sportul" ce sumă de bani a primit?
Sportul a primit jumătate din suma de transfer, care nu a fost jumătate. Am primit o hârtie cu o sumă modică, pentru că restul fusese dat la stat.
Rică Răducanu cum era în echipă?
Răducanu era un om versat. Avea doza lui de umor care îl prindea foarte bine, era animatorul de bază. A adus deprinderi importante la lot. (râde)
Cum era Mircea Sandu în teren?
El a fost un lider de la început, de la 18 ani. Avea un fel de a convinge jucătorii, de a se impune. El, Cazan, Chihaia, au jucat timp de 15 ani la Sportul. I-am văzut cum au crescut, cum termină facultatea, îşi cumpără o casă mai bună, am fost mereu lângă ei. Şi mereu îi pregăteam pentru arhitectură. Le aduceam în cantonament profesor de Istoria Arhitecturii, le arătam ce să înveţe. „Mă, când vă lăsaţi de sport, măcar să ştiţi şi voi ce e un gotic, ce e un corintic." I-am dus la concerte, mi-aduc aminte că i-am dus la un concert de muzică de cameră pe care eu l-am suportat greu.
Echipa de juniori a Sportului Studenţesc i-a făcut cadou fostului preşedinte un tricou special după ce a câştigat campionatul
CV: Arhitectul Sportului Studenţesc
Numele: Emil Barbu Popescu.
Data şi locul naşterii: 15 septembrie 1938, Feteşti, judeţul Ialomiţa.
Studiile şi cariera:
- În 1970 a absolvit Institutul de Arhitectură „Ion Mincu".
- În 1968 a fondat clubul studenţesc „Club A".
- A fost preşedinte la Sportul Studenţesc timp trei decenii. În prezent este preşedinte de onoare.
- A ocupat succesiv funcţiile de decan (1996), prorector (1998), rector (2000) şi preşedinte (2008 -2012) al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu".
- A realizat peste 80 de proiecte de construcţii, cele mai cunoscute fiind „Academia de Fotbal" de la Mogoşoaia , „Casa Olimpismului" de lângă Arcul de Triumf şi stadionul „Sportul Studenţesc".
Locuieşte în: Bucureşti.
Se încarcă comentariile...
