Adevarul.ro

Ziariştii de la „Adevărul“ rememorează episoade inedite trăite în Epoca de Aur.

Concursul „Înapoi în comunism/Te trimitem în Cuba" a intrat în a doua jumătate. În afara concursului, „Adevărul" vă prezintă poveştile din comunism ale unora dintre jurnaliştii care fac ziarul dumneavoastră preferat. Sunt imagini şi cuvinte care zugrăvesc o lume dispărută. Răzbate din ele o undă de nostalgie.

Explicabilă: comunismul românesc, cu tot cu cozile lui şi întreruperile de curent, s-a suprapus peste copilăria şi adolescenţa lor. Miruna Olteanu îşi aminteşte de iernile anilor '80, când sacrificarea porcilor se încheia cu o poză de grup cu patrupedul tăiat.

Grigore Cartianu a păstrat adeverinţa de la CAP, iar Paul Rogojinaru a sfidat cozile (mai ales cele la pui) şi a fost gata să devină vegetarian. Liviu Avram spune o istorie de dinainte să apară moda eco, când a văzut primul PET din viaţa lui şi i s-a părut cea mai frumoasă invenţie omenească.

Diana Opriţa a scris despre cozile la ouă şi despre întrebarea care măcina toate minţile tinere în ultimele zile ale lui decembrie 1989: „Oare noul preşedinte o să dea mai multe desene la televizor?".

Voinicel şi Aurora, cei mai buni prieteni ai mei

Daniel Nazare

Ce îmi aduc aminte repede din comunism? O iau la întâmplare...

Biscuiţii Voinicel erau preferaţii mei. Aşteptam ziua în care să merg la şcoală, nu pentru năzbâtiile cu colegii mei sau pentru timpul petrecut cu profesorii, ci pentru că primeam de la părinţi doi lei şi cincizeci de bani.

Atât costau biscuiţii... Asta era în toamna lui 1985, când eram în clasa I, mai târziu am evoluat: îmi luam îngheţată Extra la doi lei sau vafă la patru lei. Acestea erau bucuriile unor ani destul de întunecaţi pentru adulţi, dar frumoşi pentru vârsta mea.

Vara, la mare, mă îndrăgostisem de băutura Aurora, în traducere azi: o apă minerală cu o aşa-zisă lămâie. Costa cinci lei, dar era delicioasă. Pepsi valora 7 lei, iar ziarul „Sportul" cred că, nu sunt sigur, cincizeci de bani. O să mă întrebaţi dacă deja citeam ziare? Evident că da.

Atunci se stătea la coadă la ziare, cu o oră înainte să se vândă. Se ţinea rând, la Mamaia, lângă Hotel Tomis, unde era un chioşc la care se făcea o coadă de o sută de inşi. Lăsam rând şi fugeam să fac baie. Apoi veneam, luam ziarul şi beam Aurora la una dintre terasele construite în stil comunist.

Ţin minte că iarna era mai frig decât azi. Pereţii făceau igrasie de la reşourile supraîncălzite din casă, iar la televizor mă rugam, când eram mic, ca la biserică. Aşteptam un film bun sau un meci mai ceva ca un concediu azi. Indiferent dacă era pe televiziunea bulgară ori la noi. Învăţasem multe cuvinte în limba oamenilor de la sud de Dunăre. Vă aduceţi aminte de urarea „Leka noşti deţa"?

Nepoatele, pe porc!

Miruna Olteanu

Una dintre cele mai puternice amintiri din perioada comunistă este cea legată de zilele Crăciunului. Dacă părinţii nu mai reuşeau să-şi ascundă amarul, gândindu-se mereu la ce să ne mai pună pe masă, bunicii, Dumnezeu să-i odihnească!, nu mi-au arătat niciodată că trăiam de pe o zi pe alta.

La 19 decembrie, când la Sălcioara se sărbătorea Ajunul mai ceva ca seara de Crăciun, simţeam chiar că suntem cei mai înstăriţi: tăiam porcul!

Poreclit invariabil Gică, porcul era singura proprietate, singura sursă de hrană şi, nu în cele din urmă, singurul motiv pentru care tot neamul se aduna acasă. „Cele mai frumoase fete unde oare le găseşti, la Oneşti, Bacău şi Bucureşti! Haideţi, puilor de Avicola, ieşiţi să vă pozaţi cu Gică", ne cânta la geam tataia.

Ne conformam imediat, pentru că era vorba de tradiţie: nepoatele se fotografiau cocoţate pe porcul tăiat, pârlit, spălat şi curăţat, ca să aducă noroc! Eram şi recompensate. Primeam codiţa purcelului, însă nu oricum. Era cam ca la aruncatul buchetului la nuntă, trebuia să o prinzi prima.

Nu-mi amintesc să fi fost vreodată norocoasa, pentru că oricum preferam şoriciul de după ureche şi muşchiuleţul în untură. Astfel, cu mândrie vă anunţ că fac parte din generaţia copiilor crescuţi dintr-un porc pe an şi că nu voi adera niciodată la „vegetarianismul" secolului 21.

Coadă la ouă

Diana Opriţa

„Ticule, îţi pun ceasul la trei sau la patru? Comăniţa zice că vin pe la şapte portocalele la Sfat", zice mama-mare. „Mai bine la trei, că vreau să-mi las rând şi la lapte", îi răspunde tata-mare. Mă trezesc la şapte, că trebuie să merg la grădi. „Am vorbit cu doamna şi nu mergem la grădiniţă azi, că vin ouă, sus, la Braşovu`, şi tata e la Sfat. Mergem noi la ouă", mă anunţă mama-mare. Să mă bucur? Poate vine şi nenea Pistol cu Bianca şi ne putem juca la coadă un pic.

Sus, la Braşovu`, sunt vreo trei cozi într-una. Nici nu se vede tejgheaua de la magazin. Nu înţeleg de ce sunt aşa de speciale ouăle astea, de vin atâţia oameni de dimineaţă. Nenea Pistol e acolo, ne-a ţinut şi nouă rând. Mă joc cu Bianca, e cald. Mama-mare îmi dă nişte apă de la robinet, adusă de acasă într-o sticlă de lapte. E deja 12. Mi-e foame.

„Mam`-mare, mai stăm?". "Da, un pic, că au început să se dea ouăle". „Cică aduc şi nişte tacâmuri de pui", îi şopteşte nenea Pistol. Mă bucur la gândul unei supe cu gheare şi găluşte cu griş. Câteva rugăminţi mai târziu, mama-mare pare că se înduplecă. "Hai acasă". "Şi ouăle?". "S-au terminat"... La Sfat, tata-mare este încă la coadă.

***

22 decembrie 1989, seara. La Poştă. Pe stradă, gălăgie. S-a întâmplat ceva cu Ceauşescu. „Of, e bătrân", mă gândesc, „oare nu moare?". O voce de dincolo de ghişeul de la Poştă îi spune bunicii: „Dacă se trage, veniţi înăuntru cu copilul şi mergem în beci. E numai beton aici, ne putem ascunde!". Nu înţeleg nimic. Un bărbat dă buzna pe uşa grea de fier şi strigă precipitat: „L-au prins! Suntem liberi!". Tot nu înţeleg. „L-au prins pe Ceauşescu. S-a terminat Revoluţia", îmi explică mama-mare. „Oare noul preşedinte o să dea mai multe desene la televizor?".

Cum era să devin vegetarian

Paul Rogojinaru

„La poalele Carpaţilor mersul lumii trece pe lângă om şi soarele se-neacă în bălegar şi-n vulgaritate. Nici un ideal nu stropeşte veselia mortuară a supuşilor vremii, în preajma aceea de Răsărit", scria Cioran în „Îndreptar pătimaş". Supuşi ai vremii şi ai vremurilor, preţ de 50 de ani, mersul lumii nu ne-a atins, idealurile erau strâmbe, o veselie tâmpă pusese stăpânire pe noi, culminând cu mici spectacole de garsonieră unde se spuneau bancuri cu Ceauşescu.

Neajunsurile te agasau, sufocându-te. Prin '88, ţin minte, stăteam cu doi prieteni în gazdă la un moş, undeva în zona 1 Mai. Săptămânal, la un magazin de lângă Piaţa 1 Mai se aduceau pui la pungă. Se dusese vestea, veneau oamenii şi de la Braşov ca să cumpere. „Paule, mâine bagă ăştia pui. Vezi, te duci şi tu pe la două noaptea, să prinzi rând!", zice moşu' într-o zi.

Îl aprob de formă şi-mi spun în minte: „Al dracu' cu puii lui! Cine-o fi prost să stea în faţa magazinului de la două noaptea, când el se deschide la şapte?" Totuşi, ca să nu se trezească moşu' înaintea mea şi să vadă că n-am plecat, am pornit-o pe la cinci dimineaţa. Când am ajuns în faţa magazinului, să-mi sară şapca din cap, nu alta! Era o coadă pe şase rânduri care se unduia şerpuind pe o stradă lăturalnică de nu i se vedea capătul. „Hait, mi-am zis, trei zile stau aici!" După numărătoare eram al 2643-lea potenţial cumpărător.

N-am stat trei zile, am stat până pe la prânz. Se dădeau numai două pungi (să ajungă la toată lumea), iar cu şpagă trei. Victorios şi furios în acelaşi timp, i-am trântit cele trei pungi pe masă moşului: „Neică, de azi nu-mi mai trebuie carne. Toată iarna îmi dai mâncare de gutui, iar la vară, praz. Al dracu' care mai stă la aşa coadă...!". Nici n-am mai stat de atunci. Peste un an, însă, venea Revoluţia, reabilitându-mă în branşa carnivorilor.

Primul meu PET
Liviu Avram

În vara anului 1986 treceam din al doilea în al treilea an de facultate. Costineştiul părea din nou destinaţia obligatorie şi în acel an, dacă nu venea Costel cu o propunere de nerefuzat: să facem altceva. După un „brainstorming" în cinci, am identificat schema: o escaladă pe Ceahlău, o coborâre cu pluta pe Moldova, pe Siret şi pe Dunăre, apoi câteva zile în Pădurea Letea din Deltă.

Au urmat două săptămâni în care am strâns provizii, multe dintre ele raţionalizate pe cartelă: pâine, ulei, zahăr, conserve de vită şi de fasole cu cârnaţi afumaţi, mălai, ceai, cafea. Plus cinci camere de tractor, fundamentul plutei. Costel ăsta era un tip OK, dar cam gargaragiu: îi plăcea să se laude că tot ce are el - o lanternă, un briceag, o unghieră, orice - e unicat, e „the best".

Îl ştiam din armată, nu ne mai impresiona gargara lui, dar în ziua în care am centralizat proviziile, trebuie să recunosc, ne-a umilit pe toţi. A scos din rucsac o chestie în care încăpeau doi litri de ulei, care nu se spărgea şi care cântarea doar câteva grame. Era un PET, primul pe care îl vedeam în viaţa mea.

Montagnarzii ştiu cât contează fiecare gram din rucsac şi mă înţeleg cum am socotit: chestia aia de plastic înlocuia patru recipiente din sticlă, başca faptul că nu trebuia să ai grijă să nu se spargă. Mi s-a părut atunci cea mai minunată invenţie omenească. Zgâriat şi ciufulit, PET-ul lui Costel a făcut carieră şi anul următor, când am mers cu pluta pe Mureş.

Şi-acum, poftim: toţi vor să scape de PET-uri...

Adeverinţă de la CAP pentru a scăpa de „23 August"
Grigore Cartianu

Vara lui 1989. Eram student, aveam plete - ai mei le numeau „laţe" - şi foloseam fiecare clipă de vacanţă.

Îmi ziceam: timp de două luni nu am ce căuta în Bucureşti! Mai bine la coasă (300 de lei ziua), la pădure (250 de lei ziua) sau în drumeţii montane (zero lei cazarea la cort). Mă încurca „mobilizarea de 23 August": două săptămâni de pregătire pentru a bate corect pasul de defilare. O rezolvam cu o adeverinţă de la CAP... Practica agricolă bătea defilarea!