Printre orfani în „Epoca de aur“

Ziaristul Viorel Ilişoi a crescut, între anii 1975 şi 1982, la un cămin de copii din judeţul Botoşani. Mai jos e o bucată din viaţa lui Viorel Ilişoi, întâmplări vesele şi triste, mai ales triste, din „raiul comunist“.

Viorel Ilişoi (42 de ani) este reporter la ziarul „Jurnalul Naţional". Textele scrise de el în ultimii 20 de ani în presa locală şi centrală i-au adus multe premii, bani de patru biciclete (primele trei i-au fost, mişeleşte, furate), felicitări de la cititori şi admiraţia colegilor de breaslă.

Trebuie ştiut că Viorel Ilişoi a pornit de acolo de unde se termină lumea, de la sărăcia satelor din Botoşani, că a fost trimis de părinţi la casa de copii fiindcă nu aveau cu ce să-l ţină. Şi acolo a citit Ilişoi prima sută de cărţi, acolo a mâncat prima portocală, dar tot acolo a luat o bătaie cruntă cu coada de mătură, din lemn de fag. Acolo a fost martor la cele mai mari orori care i se pot arăta unui copil: moarte şi viol.

La începutul anilor '60, în satul Tudor Vladimirescu, din judeţul Botoşani, mama lui Ilişoi s-a măritat cu un cioban care a lăsat-o cu trei copii şi a fugit. Iar tatăl său, care se trăgea dintr-o familie penticostală, s-a căsătorit cu o penticostală de-a lui şi a făcut patru copii. Dar „pocăita" a murit repede. „Aşa s-au căsătorit părinţii mei, care se iubeau de când erau mici. Iar când s-au luat, aveau deja şapte copii. Şi au mai făcut cinci, ca să aibă ăştia şapte cu cine să se joace. Eu sunt numărul nouă".

Anii au trecut repede. Când ai 11 fraţi nu ai cum să te plictiseşti. Dar când Viorel avea şapte ani, tatăl său s-a prăbuşit la pământ şi nu s-a mai putut ridica. Avea o tumoare pe creier. S-au chinuit doctorii de la Iaşi cu el câţiva ani, apoi l-au dat să moară acasă. Bărbatul n-a murit, trăieşte şi azi, dar, căzut la pat, nu şi-a mai putut întreţine copiii. A fost momentul în care familia s-a rupt în două. Şase dintre Ilişoi au mers la casele de copii din judeţ. Viorel a nimerit la căminul din Truşeşti. Terminase clasa I. Era 1975.

300 - eroii de la Truşeşti

Pentru el un an n-a fost mult. Ştia că după un an, mama îl va lua înapoi, acasă. Numai că directorul căminului, Teodor Onciu, un bărbat chel, care-şi acoperea pleşuvia ca Băsescu pe vremuri, i-a spus femeii să-l lase pe băiat acolo, fiindcă era mai bine. În satul Tudor Vladimirescu nu era nici măcar electricitate, iar profesorii predau mai mult beţi. La cămin, în schimb, se mai făcea carte. Directorul a luat-o pe femeie de mână şi i-a arătat panoul de onoare, unde apărea şi fotografia lui Viorel. O ispitea ca Diavolul pe Isus după postul de 40 de zile. Şi a convins-o. Viorel s-a îmbufnat căci ar fi vrut acasă. A rămas însă la căminul de copii din Truşeşti până într-a opta, când a mers la liceu, la Pedagogic, în Botoşani. Au fost ani urâţi. „Ce am trăit la cămin nu m-a pregătit pentru viaţă. Din contră. M-a făcut un solitar. Toţi eram dezorientaţi. Nu ştiam să ne purtăm cu fetele". Pentru că la Truşeşti era cămin de băieţi. 300 de băieţi, cei mai mulţi - singuri pe lume.

Moldova şi Gomora

Viorel şi fratele său Dănuţ (la volan), în 1974(foto)

Între cei 300 era o ierarhie ca la puşcărie. Cei mari făceau sclavi din cei mici. „Pe un amărât de opt ani l-au pus să-şi mănânce căcatul, ca să-l umilească". Şi ororile continuă. „Păi vreţi să vă spun că un băiat de clasa a
VIII-a a fost prins când îl f... în cur pe unul de-a doua, într-un veceu? Sau că Dănuţ Chihaia, un ţigănuş fără părinţi, a fost lovit de un profesor şi a murit?". Când spui „profesor", avertizează Viorel, trebuie să decojeşti de pe cuvântul acesta tot ce înseamnă vocaţie. „Profesori" erau oameni din sat care mai făceau şi ei un ban de pe urma copiilor de la orfelinat. Pe Dănuţ Chihaia au vrut să-l bage în groapă în costum de pionier, iar preotul a făcut scandal, că „nu intraţi la mine în cimitir cu ăsta cu cravata diavolului la gât!". Pe profesorul care a trântit copilul de l-a dat cu capul de balustradă nu l-a luat nimeni la întrebări.

„Tovarăşa, Oiţă se închină!"

Viorel Ilişoi a mâncat bătaie pentru că s-a dat pe gheaţă. Erau bocancii statului şi el le tocea talpa. A mâncat bătaie fiindcă citea după stingere cu o lanternă improvizată sub pătură. A mâncat bătaie fiindcă a fost cu colinda în vacanţa de iarnă. „Iar pe Marcel Ciobanu, poreclit Oiţă (câtă imaginaţie!), l-au bătut pentru că îşi făcea cruce seara. L-a pârât unu': «tovarăşa, Oiţă se închină!». L-au bătut, săracul, ca pe martirii de la începuturile creştinismului. Şi el a continuat să se roage".

„Nomazii", în furcile caudine

„Păsăroi" erau numiţi cei care evadau din casa de copii. Acolo, la Truşeşti, s-a petrecut o bătaie epocală încasată de unul, Mihăiţă Ungureanu. „Copilul ăsta nu apuca să mănânce un meniu complet, că dispărea, fugea. Când îl aducea Miliţia înapoi, era trecut prin furcile caudine ale bătăii domestice. Directorul îl bătea în faţa noastră cu o vână de cauciuc, el dădea să fugă înspre noi, unde noi îl băteam cu pumnii şi cu picioarele şi fugea înapoi spre director şi tot aşa. Mihăiţă era nomad, ce puteau sa-i facă?".

L-a înnebunit ochelarista

În cei şapte ani de acasă, Ilişoi a văzut o singură carte: „Era o carte de colorat". Cărţile de citit le-a descoperit la casa de copii. Prin clasa a cincea s-a deschis o uşă, a intrat logopeda şi bibliotecara Elena Niţă şi nimic nu a mai fost la fel. Tovarăşa Niţă, o ochelaristă, l-a copleşit pe imberbul Viorel: „Când îmi dădea carte parcă îmi dădea ţâţă".

Femeia avea masa în uşa bibliotecii. În spatele ei - stivele de cărţi. Copiii nu aveau voie să intre înăuntru. Luau ce cărţi li se dădeau, o dată pe săptămână. „Pentru că m-a văzut că-mi place să citesc, Elena Niţă m-a pus să trec pe sub masă, într-un ritual aproape bisericesc, apoi m-am înălţat christic de sub masă în faţa cărţilor. Alegeam cărţile după miros, ca un câine. Nu aveam niciun fel de cultură".

Povestea a durat până în clasa a şaptea când logopeda şi bibliotecara Niţă a plecat. Lectura a rămas însă ca un drog pentru Ilişoi, îi umplea timpul, altfel, ar fi înnebunit. Dacă ar lua doar trei cărţi cu el de pe lumea asta, una ar fi „Toate pânzele sus!". Cu ea a început el să viseze că o să călătorească şi o să vadă lumea. Dar nu toate visele erau aşa.

În 1990, Viorel Ilişoi scria la ziarul „Atitudinea“ din Botoşani 

„Visam că mă pişam pe mine şi mă pişam!"

La casa de copii toţi aveau porecle. Lui Ilişoi îi ziceau Răţoi, fiindcă rima cu Ilişoi. Şi când făcea pe el, în pat, îl găseau dimineaţa într-un lac de urină, ca un răţoi, băltind. Până în clasa a patra a făcut pe el, de la neadaptare. Stătea la „stropitori", un salon unde erau izolaţi copiii cu chinuri din astea. „Nu visam urât. Visam că mă pişăm şi mă pişam!". Mirosea puternic a urină, iar dimineaţa, pişăcioşii îşi luau saltelele în cap şi le puneau la soare, la uscat.

Poezia „Noi, patria"

Despre copiii crescuţi la cămin s-a spus la Revoluţie că formează armata fidelă lui Ceauşescu, îndoctrinată, devotată... „Fals!", strigă Ilişoi. „Eram îndoctrinaţi şi noi la fel ca ceilalţi. La Plenare ne aduceau la televizor. Nu înţelegeam nimic".

În clasa a şaptea a câştigat, totuşi, un concurs de „istorie a Partidului Comunist" şi a primit un abonament pe şase luni la cinematograful din sat iar în clasa a şaptea a scris o poezie dedicată partidului unic: „Se numea «Noi, patria». A apărut la gazeta de perete a căminului. Asta e, sunt compromis!".

2010 - o mică întâmplare

Ne aflăm în faţa Teatrului de Comedie, la o terasă. Ilişoi povesteşte grozav. E seară. Pe masă avem un pachet de ţigări. Doi copii ai străzii se apropie şi cerşesc câte o ţigară. Ilişoi se repede la pachetul de ţigări (care nu e al lui, că el nu mai fumează) şi-l bagă în buzunar: „Plecaţi, bă, de aici, că nu dau ţigări la copii. Când o să mă vedeţi cu napolitane, atunci să veniţi să cereţi!".Viorel nu a mai fost de ani buni în satul natal. Şi nici la Truşeşti, unde era căminul. Nu îl trage aţa acolo. În tinereţe a compus această scurtă poezie: „Nu-mi place să mă duc la ţară/ Să dau cu sapa prin culturi/ Făcînd în palmă bătături/ Care apoi or să mă doară”.

Traficul de râie

La cămin, copiii se spălau o dată pe săptămână (joia, cei din clasele I-IV; vinerea - cei de V-VIII). „Ne mai luau la cules de struguri sau la tăiat lemne. Ne făceam numai zoaie. Şi stăteam aşa, cu noroi sau zeamă de must pe noi, câte o săptămână. Puţeam, când ne dezbrăcam trăgeam cămăşile de pe noi cu patentul. Aveam periuţă de dinţi dar nu şi pastă. Eram plini de râie şi de păduchi. Dar nu tot timpul. Veneau, aşa, nişte valuri. Asta era şi bine, pentru că ne izolau şi nu mai mergeam la şcoală. Ba, câteodată cumpăram râie scarlatină şi alte boli infecţioase. Cele mai bune erau astea de piele. Îi dădeam posesorului de râie suplimentul de hrană pe mai multe zile ca să ne lase să ne frecăm de el şi să luăm şi noi. Ce imagine: două corpuri goale care se freacă unul de altul. Dar nu era ceea ce părea!", râde, amar, Viorel Ilişoi.

„Ne puneau să ne batem între noi, ca în experimentul Piteşti. A fost îngrozitor!"
Viorel Ilişoi ziarist

LEUL ŞI GIRAFELE

La casa de copii, Viorel Ilişoi a avut un coleg mai special: Demco. Băiatul ăsta aproape împlinise 18 ani şi tot clasa a treia era. Îi speria pe copii, mai ales când se nimereau împreună la baie. Îi plăcea lui să îi sperie arătându-le cât de dezolvat fizic e în zonele intime, dar nu le făcea niciun rău. „Era un retardat blând. Îi plăcea să se joace cu noi un joc inventat de el, care se numera <<Leul şi girafele>>. El era leul şi ne alerga pe noi, nişte girafe pitice. După ce ne prindea, mergea aşa cu noi, sub braţ". Astzăi, Demco e cizmar în Dorohoi.

„Mi-am acuzat părinţii iar când m-am căsătorit am luat numele soţiei, Iluţă, ca un act de revoltă: <<M-aţi dat la casa de copii, nu vă mai port numele!>>. Târziu am realizat că a fost mai bine că am fost acolo şi n-am rămas la mine în sat, unde s-a tras curent electric când am împlinit eu 18 ani".

Viorel Ilişoi ziarist