Munca la români
0
Criza economică îi determină pe conaţionalii noştri să-şi reevalueze percepţia asupra propriilor locuri de muncă şi să înţeleagă mai bine termenii „randament“ şi „concurenţă“.
Se tem românii de muncă mai mult decât occidentalii sau nu se tem pentru că ştiu să se ferească de ea? Iată o întrebare cu parfum de glumă, ce a tot circulat de 20 de ani încoace.
Cei care se grăbesc să dea un răspuns se împart, de regulă, în două categorii: „patrioţii" înflăcăraţi, care iau drept afront naţional o astfel de ironie, şi „scârbiţii" incurabil pentru care, oricum ai da-o, ce fac românii nu-i bine. Cercetările sociologice arată - şi de această dată - că adevărul este pe undeva la mijloc.
Ce-i drept, comunismul a degradat semnificativ respectul omului obişnuit faţă de propria muncă, însă cauza apropierii acestuia de dispariţie trebuie căutată în anii tranziţiei.
Situaţia economică dificilă pe care o are România a demonstrat că oamenii obişnuiţi ştiu cum să-şi păstreze locul de muncă în vremuri de restrişte, atunci când „vânătorii" de joburi bune stau la pândă pe unde nu te aştepţi. Până şi cei care se ghidau după „principiul" din perioada comunistă „timpul trece, leafa merge" se străduiesc să se facă utili pentru a nu fi afectaţi de reducerea cheltuielilor cu personalul.
Criza creşte randamentul
Un studiu dat publicităţii de BestJobs în urmă cu un an arată că, în contextul crizei şi al creşterii şomajului, tot mai mulţi angajaţi sunt nevoiţi să lucreze ore suplimentare, fără a fi plătiţi în plus. Motivaţia? Păstrarea locului de muncă.
Înăsprirea condiţiilor de pe piaţa forţei de muncă şi disponibilizările în masă au generat o concurenţă puternică între angajaţi. Pe de altă parte, angajatorii îşi permit selectarea mai atentă a personalului, reducerea veniturilor angajaţilor şi creşterea cerinţelor, lucruri la care nu se prea încumetau până spre sfârşitul anului 2008.
„Martirizarea" angajaţilor
Munca asiduă pe care unii tineri români o depun în cadrul unor companii, atât pentru a avansa profesional, cât şi pentru a-şi rezolva problemele financiare, se poate întoarce şi împotriva lor. Un exemplu în acest sens îl reprezintă decesul unei angajate de 34 de ani, produs la începutul lunii martie, incident ce a pus pe jar întreaga presă. Este sau nu ilustrativ acest caz pentru modul în care se lucrează în România? Judecând la rece, mulţi ar spune că nu.
Psihologii au explicat, de altfel, că stresul şi surmenajul nu sunt cauzate exclusiv de activitatea depusă la locul de muncă. Însăşi viaţa de zi cu zi - aglomeraţia, lipsa unor reguli stricte de convieţuire urbană - contribuie decisiv la şubrezirea organismului uman. Prin urmare, „martirizarea" angajaţilor şi „demonizarea" angajatorilor nu este justificată, ambele părţi având, ca peste tot în civilizaţiile de tip occidental, minusuri şi plusuri variabile.
Desigur, cu prilejul nefericitului incident din luna martie, s-au readus în dezbatere publică o serie de nemulţumiri mai vechi ale angajaţilor români, printre care orele suplimentare neplătite şi obligaţia de a lucra frecvent peste program.
Lucrăm, în medie, nouă ore zilnic
Un sondaj realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) arată că 48% din respondenţi lucrează în sectorul public, iar 50% în mediul privat. Cei mai mulţi dintre ei (95%) sunt angajaţi full time, iar 63% lucrează cu program fix.
Majoritatea angajaţilor (60%) estimează că lucrează, în medie, opt - nouă ore pe zi, iar 23% îşi aproximează timpul dedicat activităţilor de serviciu între 10 şi 12 ore zilnic. Munca bazată pe termene-limită (dead-line) nu e „la modă", doar 6% declarând că activitatea lor este structurată în acest fel.
În ceea ce priveşte disponibilitatea de a lucra peste program, persoanele cele mai flexibile din acest punct de vedere au vârste între 36 şi 50 ani. Cei mai mulţi angajaţi (55%) stau peste program în mod voluntar.
Acest lucru este făcut în cea mai mare măsură, constată IRES, de către moldoveni (66%) şi de către absolvenţii de studii superioare (75%). Locuitorii Transilvaniei şi ai Banatului îngroaşă rândurile celor care stau peste program doar atunci când acest lucru le este
solicitat (33%).
„Exodul" spre Occident
Antropologul Vintilă Mihăilescu explică adevăratul motiv pentru care mulţi români au luat calea străinătăţii, mai ales în ultimii doi ani. „După dezindustrializare şi trimiterea la ţară a celor care aveau un petic de pământ, s-a mai spart un „dig" şi mulţi au plecat în străinătate", spune antropologul, arătând efectele tranziţiei târzii.
„N-avem niciun plan"
Vintilă Mihăilescu atrage atenţia că, nici măcar acum, nu avem o strategie pe termen mediu şi lung în privinţa readucerii în ţară a „căpşunarilor". „Ce facem cu aceşti oameni? Românii care simt venind această criză găsesc soluţia fugii din calea apelor furioase",
arată fostul director al Muzeului Ţăranului Român.
Andrei Pleşu despre românii de azi
Avem tendinţa să ne facem un portret de eroi, întrerupt din când în când de înjurături. Adică ne înduioşăm repede cu privire la destinul nostru şi la trecutul nostru („Notre patrie héroique et martyre" - cum spune, în băşcălie, Adam Michnik despre Polonia). Din când în când însă, atunci când nu se aprinde chibritul, nu ezităm să blestemăm: „Fir-ar mama ei de ţară, nici chibriturile nu se aprind".
În aceste mici accese de furie foarte concrete, spunem: „Ce ţară! Ca la noi la nimeni!" Avem nivelul unei iritări mici, iar asta se bate cap în cap cu o ideologie a grandorii naţionale. Şi atunci, pendulând între această prea rapidă distanţare de noi înşine şi glorificarea de sine, nu avem o identitate precisă. Ar fi foarte bine ca românii să înceapă să se gândească mai riguros la identitatea lor pentru că, până la urmă, eşti ceea ce vrei să devii. E în Platon o vorbă care merită reluată: „Dacă priveşti la ceva, încet-încet devii obiectul la care te uiţi."
Dacă am privi către un model coerent al nostru, am putea să ne identificăm cu el. Dar nu avem aerul că am avea o privire prospectivă, nu ştim ce vrem exact, nu ştim cum vom fi peste 30 de ani, nu ştim ce vrem să fim peste 30 de ani. Asta ne face să ne descurcăm pe intervale mici şi să nu avem o formă de continuitate. Nu avem continuitate, ci mici salturi acomodante.
Extras dintr-un dialog „La masa Adevărului", publicat în august 2009.
"E în Platon o vorbă care merită reluată: «Dacă priveşti la ceva, încet-încet devii obiectul la care te uiţi.» Dacă am privi către un model coerent al nostru, am putea să ne identificăm cu el."
Ţara lui „Dorel"
Cui nu-i este cunoscută reclama cu „Dorel", tânărul muncitor ale cărui entuziasm, naivitate şi nepricepere sunt exploatate continuu de către „bătrânii" şantierelor?
„Dorel" este întruchiparea puştiului de abia intrat în „câmpul muncii", care face ceea ce i se spune fără crâcnire, deşi vede că meşterii din jurul lui sprijină coada lopeţii toată ziulica. El se lasă îndrumat la volanul camionului de către „meseriaşi" până ajunge pe o stradă îngustă şi distruge maşini parcate regulamentar. „Dorel" al nostru sapă în neştire până dă cu târnăcopul în cabluri de înaltă tensiune şi se electrocutează grav. Nici pe patul de spital nu scapă de glumele primitive ale ortacilor, care se distrează neadertalian pe seama păţaniei sale şi iau câte o duşcă de coniac ieftin.
Dar vine şi momentul revanşei pentru bietul „Dorel". Îşi păcăleşte colegii de baracă muncitorească cu un şoşon împuţit, lăsându-i să creadă că pe undeva, printr-un cotlon, zace un şobolan „fezandat". „Meseriaşii" muşcă nada şi pleacă, lăsându-l pe „Dorel" să suporte duhoarea. El scoate şoşonul afară şi îşi cheamă ibovnica, alături de care (deducem) petrece noaptea. A doua zi dimineaţa, fata îi toarnă apă să se spele, în văzul tuturor. „Dorel" este chestionat de bătrânii hâtri, care căzuseră la bănuieli, dar pune capăt discuţiilor despre presupusul şobolan cu o formulă ce a făcut deja istorie: „Uite-aşa o coadă avea, nea Gogule!"
Nu atât de savuros precum „Dorel", dar având şi el suficient lipici la public, „domnul Rădulescu" - cel care apare într-o reclamă cu o roabă de acte - întruchipează exasperarea noastră, a tuturor, atunci când avem de-a face cu funcţionarii statului. Aceştia îi spun lui „Rădulescu" să revină luni pentru că-i mai trebuie „o ştampilă pe timbru", deşi nefericitul personaj adusese tot ceea ce i se ceruse pentru a-şi rezolva problema. Funcţionarul care îi spune să revină, pe un ton uşor iritat, tocmai îşi stricase jocul de tetris...
Aşadar, reclamele de care am amintit mai sus induc, indiscutabil, ideea că românii „fentează" munca, indiferent de ce natură ar fi aceasta. Pe şantiere sunt „cocoşaţi" cei fără experienţă, iar în birouri se taie frunze la câini.
În atare situaţie, cum rămâne cu orele suplimentare pe care le lucrează conaţionalii noştri, fără să ridice pretenţii băneşti? Dar cu randamentul pe care-l dau în Spania şi în Italia, acolo unde trăiesc câteva milioane, în pofida crizei economice?
Este greu de crezut că vei da peste „Dorel" şi tovarăşii săi la Madrid sau la Milano. Nici la Bruxelles nu prea ai şanse să vezi funcţionari asemenea celor care i-au refuzat lui „Rădulescu" roaba de acte, pe motiv că-i lipseşte „o ştampilă pe timbru". Prin urmare, contează enorm locul unde munceşte românul nostru. Contextul ne transformă.
Comentariu: Comunismul şi „cultura muncii"
Dan Dungaciu
sociolog
Orice generalizare este, sociologic vorbind, suspectă, inclusiv în cazul „muncii la români". Pentru că nu ştim, în acest caz, despre ce „român" este vorba. Despre românul de acum 200 de ani sau despre cel contemporan nouă? Despre cel care lucrează la Ploieşti sau despre cel care lucrează la Londra? Despre cel angajat la stat sau despre cel angajat la privat? Românul cooperativizat sau cel necooperativizat?
Dacă ar fi însă să ne permitem, cu precauţiile de rigoare, o generalizare, aceasta ar fi legată de cultura specifică a muncii pe care am moştenit-o de la un regim care a generat şi „maxime" de genul „noi ne facem că muncim, ei ne fac că ne plătesc", „nouă nu ne este frică de muncă fiindcă ştim să ne ferim de ea", „munca l-a făcut pe om... neom" etc., etc. Aceste „produse" nu sunt întâmplătoare şi spuneau ceva foarte important despre „cultura muncii" institutită în timpul comunist.
Una care avea relativ puţin de-a face cu ceea ce se petrecea în capitalismul euro-atlantic din acest punct de vedere, dar care nu poate fi atribuită unei aşa-zise „gene româneşti a muncii". Nu e vorba despre asta. Este vorba despre un anumit raport asupra proprietăţii pe care l-a instituit comunismul şi care a afectat toate nivelurile vieţii sociale, inclusiv atitudinea faţă de muncă. Şi acest lucru devine evident cu cât ne deplasăm mai spre Est! Muncitorii plecaţi în Occident - chiar faimoşii „căpşunari" - au avut performanţe incomparabil mai mari decât acasă, iar aceasta se datorează climatului (mediu, concurenţă, salariu), nu „biologiei".
Reducând comparaţia la nivel naţional, cei care lucrează la marile corporaţii, de pildă, ajung, literalmente, „să se omoare cu munca". Concluzia este simplă: un climat firesc al muncii nu se obţine decât în momentul în care există un climat instituţional propice la nivelul României. Există asta deocamdată? Nici vorbă! Există doar insule de normalitate în ţară, de aici şi insularitatea unei atitudini normale faţă de muncă.
Comentariu: Performăm în medii normale
Daniel David
psiholog
Poporul român are un profil psihologic de adâncime şi unul de suprafaţă. Profilul de suprafaţă rezultă din interacţiunea profilului de adâncime cu contextul fizic şi socio-cultural în care suntem. La nivelul profilului de adâncime, în relaţie cu munca, putem fi caracterizaţi ca serioşi, muncitori, perseverenţi, antreprenoriali, orientaţi spre performanţă şi cu spirit de proprietate; acest profil s-a format de-a lungul istoriei acestui popor, mereu confruntat cu ameninţarea identităţii şi libertăţii proprii.
Aceste caracteristici pozitive au fost însă pervertite de perioada comunistă şi postcomunistă - care au distrus spre exemplu valoarea „proprietăţii", ducând-o de la desfiinţare la exagerare - exprimându-se într-un profil de suprafaţă caracterizat în relaţie cu munca prin şmecherie, căutarea succesului facil şi rapid, obţinerea profitului cu orice preţ, disponibilitate spre minim efort şi chiar lene. Că profilul de adâncime este unul adecvat o dovedeşte situaţia în care românii sunt transpuşi într-un alt context socio-cultural, unde devin foarte serioşi şi performanţi în raport cu munca.
În context românesc, unde lipsesc valorile pentru seriozitate şi performanţă, ele se pervertesc în profilul de suprafaţă descris mai sus. Această analiză nu este o generalizare excesivă, ci una statistică, care arată tendinţa generală fără a acoperi cu necesitate toţi indivizii acestui popor. În contextul crizei economice internaţionale, profilul de suprafaţă a devenit letal pentru noi, aruncându-ne într-o criză economică şi socio-culturală, din care nu ştiu cum şi când vom reuşi să ne revenim.
Pe termen mediu şi lung este nevoie de un nou cadru socio-cultural, promovat de intelectuali şi oameni de cultură, care să permită exprimarea „etosului" pozitiv, de adâncime, al acestui popor în relaţie cu munca şi performanţa pentru a ne scuti sau a ameliora în viitor astfel de crize.
Se încarcă comentariile...
