Mecanismele crizei imobiliare

0
Publicat:
Ultima actualizare:

Analiştii susţin că piaţa din România este încă imatură, departe de a se fi stabilizat, astfel încât nu putem afirma cu certitudine că se apropie sfârşitul crizei imobiliare care a pus pe butuci sute de proiecte.

„Niciodată până acum preţurile caselor nu au crescut atât de mult, pentru o perioadă atât de lungă, şi în atât de multe ţări odată", spuneau specialiştii americani în „The Economist" în 2005 avertizând că elanul de pe piaţa imobiliară s-ar putea sfârşi dramatic. În România, pe atunci, piaţa era în plină ascensiune, investitorii mai mult sau mai puţin profesionişti crezând că preţurile vor creşte la nesfârşit. Lipsa de cultură economică şi financiară a românilor, supraîndatorarea pe fondul facilităţii la acordarea creditelor, frenezia de a te implica în investiţii într-o perioadă de boom, lipsa reglementărilor legislative care au stimulat speculaţiile - au fost câteva dintre cauzele unei crize imobiliare care este departe de a se fi încheiat. Potrivit specialiştilor, un ciclu imobiliar durează pe o piaţă matură şase-şapte ani, ceea ce plasează revenirea preţurilor undeva în 2013-2014.

Peste noapte, adică în doar câţiva ani, un apartament din Bucureşti care costa 20.000 de dolari a ajuns la preţul de 100.000 de euro. Creşterea spectaculoasă, profitul pe măsură pentru cei care au cumpărat ieftin şi au vândut scump, i-au încurajat pe români să arunce sume mari pe segmentul imobiliar.

Simptome

Pentru că preţurile au crescut constant chiar şi cu procente de două cifre, nimeni nu şi-a închipuit însă vreme de ani buni că toate acestea vor avea şi un sfârşit. Mai ales investitorii particulari, românul de rând, care a cumpărat proprietăţi împrumutându-se şi care s-au trezit curând că nu mai au cui vinde. Şi totuşi, simptome au existat, şi încă nenumărate, arată specialiştii.

Supraconsumul. Pe fondul creşterii veniturilor, românii au început să investească în proprietăţi frenetic, fără consiliere de specialitate. Astfel, s-a ajuns ca preţul terenurilor din jurul Capitalei, de pildă, să ajungă şi la 50 de euro pe metrul pătrat în zone fără utilităţi sau facilităţi. În prezent, preţul este jumătate. „Educaţia financiară în general este redusă în România. Noi avem un comportament colectiv de consum, aşa că în perioada de boom exista o frenezie colectivă de a te implica. Dar de îmbogăţit te îmbogăţeşti doar dacă prinzi trendul de la început", a precizat analistul economic Liviu Voinea.

Supraîndatorarea. Aceeaşi dorinţă de îmbogăţire rapidă i-a împins pe români să facă orice pentru a pune mâna pe o proprietate care să le aducă venituri suplimentare. Cea mai la îndemână metodă - creditele ipotecare, destul de ieftine la acel moment. „A rezultat o creştere foarte rapidă a preţurilor. Pe fondul precarităţii din România, s-a investit după ureche. Românii au crezut că nu există risc pentru că se mergea într-o singură direcţie", a explicat analistul imobiliar Radu Zilişteanu, doctor în economie.

Speculaţiile. Care este preţul corect pe metrul pătrat de teren sau construit este greu de apreciat, susţin specialiştii. Iar acest lucru a condus la creşteri spectaculoase, din ce în ce mai greu de suportat. „Există curente care afirmă că metrul pătrat trebuie să fie două salarii medii pe economie, dar eu nu sunt de acord cu teoria aceasta. Ar fi valabilă într-un sistem închis, dar nu e cazul României, unde avem oameni care muncesc în străinătate şi care nu depind de un salariu din România", a mai precizat Zilişteanu. Cu toate acestea, o valoare clară, statistică nu poate fi înaintată. „Eu îţi ofer o cutie de chibrituri cu un milion de euro, iar tu îmi dai banii aceştia, deci asta este valoarea de piaţă a cutiei. Preţul este cel al momentului, nu există preţ mare sau preţ mic sau o valoare absolută", a mai spus analistul.

Criza mondială. Piaţa imobiliară din România, imatură pentru că nu a trecut printr-un  ciclu normal ca să se poată contura reguli, grafice de creştere şi scădere, a fost afectată de recesiune mai mult decât alte pieţe similare. Turbulenţele au accelerat, spun specialiştii, declanşarea crizei imobiliare. „Chiar dacă nu s-ar fi declanşat recesiunea la nivel global, tot am fi avut criză imobiliară în România, dar doi-trei ani mai târziu, deci cam acum am fi fost în incapacitate de plată şi prin urmare în criză", a explicat Zilişteanu.

Consecinţe

Speculaţiile imobiliare au fost la modă însă doar până la sfârşitul lui 2007 - începutul lui 2008, când numărul şi valoarea tranzacţiilor de pe piaţa imobiliară au început să scadă brusc. Odată cu aceasta, au început să scadă numărul tranzacţiilor, dar şi al investiţiilor.

„Investitorii s-au refugiat în plasamente sigure, dar prost remunerate, stopând aporturile de capital. Piaţa imobiliară românească fiind dependentă de aceste investiţii s-a resimţit imediat. Au scăzut preţurile, numărul de tranzacţii, şi apoi s-au tot dus la vale", a precizat Zilişteanu.

Cea mai mare scădere s-a înregistrat, după cum era de aşteptat, în ceea ce priveşte locuinţele din blocurile vechi, unde preţurile chiar s-au înjumătăţit, în timp ce la ansamblurile rezidenţiale noi au scăzut preţurile cu aproximativ 30%. În oraşele mari din provincie, criza s-a resimţit la fel ca în Capitală. „Preţurile nu au scăzut imediat mai mult din inerţie, pentru că proprietarii nu doreau să renunţe la pretenţii.

Scăderi treptate

s-au înregistrat pe tot parcursul anului 2009, care a fost un an slab. În 2010, vânzările s-au dublat, comparativ cu anul anterior, dar 2011 merge mai prost ca 2010, lucru la care nu ne aşteptam", a precizat Emilian Tarcan, agent imobiliar din Iaşi. Românii care au investit după ureche, în imobile şi terenuri cărora le-a scăzut valoarea cu 30-50%, s-au trezit împovăraţi de credite şi în imposibilitatea de a-şi recupera investiţia.

Soluţii

Lipsa reglementărilor din România a stimulat speculaţiile şi au perturbat piaţa, susţin specialiştii. Restricţiile legislative, atât pe tranzacţii, cât şi pe acordarea de credite, ar aduce mai multă stabilitate pe acest segment. „Poate fi un teren mai scump în Bucureşti decât la Amsterdam, când veniturile sunt mai mici în România? Pe de altă parte, la noi nu se impozitează tranzacţiile cu 16%, ci cu 2%. Dacă lucrurile ar sta altfel, atunci s-ar limita preţul", a explicat Liviu Voinea, de la Grupul de Economie Aplicată. Pe de altă parte, mai explică acesta, nici averea nu se impozitează aşa cum ar trebui, destabilizând piaţa. „E mai ieftin să cumperi o casă în Franţa decât una în România din cauza reglementărilor în domeniu. În Franţa o mai plăteşti o dată în câţiva ani", a precizat Voinea.

Viitorul

Totuşi, piaţa îşi revine încet, ca după o boală lungă, iar cei mai mulţi specialişti spun că românii care au investit haotic înainte de 2008 au două variante: fie acceptă eşecul şi vând în pierdere, fie mai aşteaptă, cel puţin un an, până ce preţurile vor mai creşte. Revenirea la normalitate este împiedicată şi de investitorii străini care nu au vrut să-şi accepte pierderile şi vor să vândă tot la un preţ ridicat, după cum apreciază specialiştii.

Totuşi, nimeni nu poate spune cu certitudine când se va sfârşi criza dintr-un motiv banal: nu avem istoric. „Abia peste vreo două generaţii vom putea trage concluzii, mai ales că acest ciclu a fost viciat de criza mondială. În mod normal, acesta durează şase ani", a spus Zilişteanu. Perioada de criză i-a învăţat totuşi ceva pe români. „Oferta este foarte mare, dar şi cererea este pe măsură. Acum, oamenii sunt sensibili la zvonurile care vin despre o posibilă criză nouă în Grecia sau în America şi au încetat să mai investească", a precizat Emilian Tarcan. Specialiştii îi sfătuiesc pe investitorii neprofesionişti să-şi direcţioneze atenţia către imobile şi nu spre teren. unde ar putea avea mai multe surprize.   A contribuit Dana Chiru

Dinamica chiriilor pe timp de recesiune

Criza imobiliară a afectat şi piaţa chiriilor care au scăzut într-un ritm mai lent, dar constant. Zonele din centrul Capitalei au fost cele mai afectate, preţul de acum fiind echivalent cu cel practicat în urmă cu câţiva ani în cartiere precum Crângaşi, 1 Mai sau Dristor. Astfel, în zona Floreasca-Dorobanţi, Piaţa Romană sau Unirii chiria pentru o garsonieră porneşte de la 250 de euro, iar în zona Universitate-Cişmigiu de la 200-230 de euro. Un apartament cu două camere care în 2008 se închiria cu 5-600 de euro în zona Alba Iulia, acum nu depăşeşte 350 de euro. Singurele zone care s-au menţinut mai scumpe sunt cele ultracentrale, Kiseleff-Aviatorilor-Primăverii, unde preţurile pornesc de la 450-500 de euro. Nivelul este menţinut ridicat, spun agenţii imobiliari, de expaţi. Numărul acestora este însă în scădere de când şi investiţiile străine s-au redus. 

„Prima Casă" a încurcat piaţa imobiliară

Programul guvernamental „Prima Casă" a fost gândit iniţial numai ca măsură de sprijin pentru tinerii care doresc să-şi cumpere o locuinţă, astfel că obiectivele sale au fost atinse doar în plan social. Pe piaţa imobiliară, efectele acestui program au însemnat doar o creştere numerică a tranzacţiilor cu case, în special cu apartamente vechi, astfel că aşteptările specialiştilor - potrivit cărora ar putea fi impulsionată şi construcţia de locuinţe noi - nu au fost satisfăcute.



Mai mult, prin intervenţia statului, preţurile au fost menţinute artificial la un nivel scăzut, iar agenţiile imobiliare au pierdut încă un segment de potenţiali clienţi. Doar pe partea băncilor au existat avantaje reale, acestea reuşind să mai activeze sume importante de bani pe o piaţă a creditelor aproape îngheţată, după cum au arătat experţii imobiliari. Astfel, statul a pus la dispoziţia băncilor sume importante, sub formă de garanţii, care au însumat 1,7 miliarde de euro pentru creditele ipotecare din programul „Prima Casă" în anii 2009 şi 2010. Cu aceşti bani au fost tranzacţionate aproape 40.000 de imobile. Dar mai puţin de 15% din totalul garanţiilor acordate au ajutat la achiziţia de apartamente noi sau, cel puţin, construite după 2008. Imobilele construite de la zero prin „Prima Casă" pot fi numărate pe degetele de la o mână. De aceea, în loc de mult aşteptatul impact multiplicator în piaţa imobiliară şi, implicit, în economie, rezultatele sunt vizibile doar la nivelul unor bănci şi al beneficiarilor direcţi. Impactul multiplicator ar fi însemnat angrenarea mai multor producători de materiale, a companiilor de construcţii şi a forţei de muncă aferente, astfel încât de pe urma unui contract din „Prima Casă" să beneficieze pe cât posibil mai mulţi agenţi. Până în prezent, n-a fost să fie aşa.

16 bănci candidate

Cea de-a patra ediţie a programului „Prima Casă", demarată recent, funcţionează în prezent cu şase bănci, din 16 candidate, care primesc garanţii de numai 50% din valoarea pe care o acoperea statul în ediţiile anterioare. De aceea, efectul multiplicator în economie şi în piaţa imobiliară va fi şi mai redus decât în ediţiile precedente, estimează specialiştii.  Programul a impulsionat până acum cererea pe segmentul de locuinţe. „Primele luni ale acestui an au fost afectate de blocarea programului de creditare «Prima Casă 4» .

Proiectele pentru birouri, încă blocate

Odată cu pornirea acestuia, cererea a început să crească. Ritmul de variaţie a preţului este dat de cumpărători, care însă acum nu se mai grăbesc să cumpere deoarece piaţa stagnează. Cumpărătorii nu văd o urgenţă în achiziţionarea unui apartament şi preferă să-şi aloce timpul pentru a studia piaţa. Cât priveşte proiectele care erau pe partea de birouri, toate s-au blocat pe termen nelimitat", a declarat Nelida Georj, agent imobiliar din Cluj-Napoca.  A contribuit Florina Pop

40.000 de imobile au fost tranzacţionate în primii doi ani ai programului „Prima Casă", din care doar 15% au fost apartamente noi.

Cele mai ieftine locuinţe din Capitală

Preţurile la locuinţe pornesc acum de la 20.000 de euro, pentru o garsonieră, depăşind 100.000 de euro pentru apartamente din zone ultracentrale. Nivelul preţurilor depinde în special de suprafaţă, poziţionarea locuinţei, finisaje, accesul la mijloace de transport în comun, locuri de parcare. Potrivit agenţilor imobiliari, cele mai ieftine apartamente se găsesc în cartierele Titan, Berceni, Pantelimon, Drumul Taberei şi Dristor. În ultimele două, preţurile pot varia însă destul de mult pentru că în ultimii ani zonele s-au dezvoltat într-un ritm susţinut. Apartamentele cele mai ieftine se găsesc în aceleaşi cartiere la care se adaugă Militari şi Colentina, preţul acestora plecând de la 38-40.000 de euro. Majoritatea celor care vor să devină proprietari prin programul „Prima Casă" optează pentru aceste cartiere, după cum apreciază agenţii imobiliari. La polul opus se află zonele tradiţio­nal mai scumpe: Amzei, Romană, Victoriei, unde preţurile sar de 50.000 de euro.

Criza din SUA, începutul sfârşitului

Corespondenţă din SUA, Răzvan Sibii

Turbulenţele de pe piaţa imobiliară din SUA au culminat cu o situaţie fără precedent. Lucrurile stau mai rău ca în timpul Marii Depresii, spun specialiştii. Spre deosebire de România, investitorii de pe piaţa imobiliară din SUA aveau experienţa altor crize de pe acest segment. Totuşi, au sperat orbeşte într-o creştere la infinit, sfidând logica.

image

Mii de case sunt scoase la vânzare de bănci care şi-au executat clienţii şi de proprietari aflaţi în colaps financiar  Foto: getty images/guliver



Economistul american George Akerlof, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, spunea că preţul mediu al caselor în SUA a fost constant, ca medie, în ultima sută de ani, creşterea înregistrată fiind de 0,6%. Variaţia preţurilor pe termen scurt a cauzat însă problemele din piaţă, creşterile fiind spectaculoase într-o perioadă de doar câţiva ani. Astfel, cea mai mare criză financiară americană de la Marea Depresie încoace a început cu spargerea în 2006 a unei imense bule imobiliare. Originile acestei bule trebuie căutate pe la sfârşitul anilor '90, când numărul proprietarilor de locuinţe a început să crească spectaculos în absolut toate categoriile demografice - vârstă, etnicitate, clasă socială - datorită uşurinţei cu care se puteau obţine împrumuturi bancare, ale ratelor de dobândă mici şi a intrării pe piaţa americană a unor fonduri străine considerabile.

În condiţiile în care nu se întrezărea limita de sus a cererii de locuinţe, preţurile imobiliare au continuat să crească vertiginos la începutul anilor 2000, ajungând chiar să se dubleze între 2000 şi 2006, în parte datorită speculanţilor care cumpărau întregi complexuri rezidenţiale înainte ca acestea să fie măcar construite. La rândul lor, preţurile tot mai mari ale caselor şi apartamentelor au provocat un adevărat boom imobiliar, constructorii putându-se baza liniştiţi pe resursele a nenumăraţi investitori speriaţi că vor fi lăsaţi pe dinafara celei mai mari şi, aparent, singurei afaceri americane din ultima decadă. Astfel, în ultimul trimestru al anului 2005, procentul ocupat de investiţiile imobiliare în PIB-ul american se ridica la 6,3 - o situaţie nemaiîntâlnită de la 1951 încoace.

Visul American - neapărat proprietar

De cealaltă parte a baricadei, milioane de cetăţeni aflaţi în căutarea Visului American care, în varianta sa clasică, include neapărat o casă proprietate personală, erau gata să facă orice pentru a intra în posesia unei locuinţe nou-nouţe, inclusiv să se îndatoreze din greu prin împrumuturi ipotecare şi de consum. Băncile erau şi ele dispuse să le ofere oamenilor sume imense de bani, fără a-şi pune problema dacă aceste sume vor putea fi vreodată restituite. Acest lucru a fost posibil datorită unor inovaţii financiare pe cât de ingenioase, pe-atât de nocive: emisiunea unor obligaţiuni garantate prin ipoteci, ambalarea lor în produse financiare extrem de complexe, cosmetizarea acestora cu ajutorul interesat al marilor agenţii de rating şi, în final, comercializarea lor către alte instituţii financiare. Lanţul slăbiciunilor începea cu clientul, care solicita un credit imobilar imens, iar mai apoi contracta o ipotecă cu rate ajustabile, adică o ipotecă ale cărei prime câteva rate erau cu mult sub preţul pieţei, urmând ca ele să crească vertiginos cam la un an de la contractare. S-a ajuns la situaţia ca, în 2006, 20,1% din totalul ipotecilor contractate în SUA să fie cu rate ajustabile, faţă de doar 8,6% în 2001.

Deşi erau conştienţi de riscurile prezentate de asemenea ipoteci, milioane de americani nutreau la acea vreme speranţa că îşi vor putea refinanţa locuinţa la sfârşitul perioadei de graţie, culegând astfel roadele a câtorva luni bune de apreciere a valorii casei şi evitând în acelaşi timp riscul intrării în incapacitate de plată. Băncile emiţătoare dădeau şi ele riscul mai departe: profitând de neputinţa autorităţilor financiare americane (care fuseseră în incapacitate în anii '90 de către iniţiativele de deregulare ale Administraţiei Clinton şi care erau oricum incapabile să ţină pasul cu evoluţia sistemului bancar), băncile au vândut rapid aceste ipoteci subprime către alte instituţii financiare. Împachetate şi răs-împachetate de nenumărate ori, spălate bine de către agenţiile de rating şi devenite de-acum orfane şi de mamă,  şi de tată, obligaţiunile garantate prin ipoteci subprime s-au plimbat vreme de câţiva ani prin întregul sistem bancar american.

Nu şi-au învăţat lecţia

Distracţia s-a terminat pe la mijlocul lui 2006, odată cu spargerea bulei imobiliare. Privind în urmă, pare ciudat faptul că aproape nimeni nu s-a gândit că preţurile imobiliare nu pot să crească la nesfârşit şi că acele credite oferite pe ochi frumoşi îi vor băga în faliment, mai devreme sau mai târziu, pe milioanele de oameni care s-au îndatorat cu mult peste posibilităţile lor de plată. Nici logica bunului-simţ şi nici lecţia nenumăratelor alte bule imobiliare şi de credit din istoria SUA nu-i impresionaseră pe analiştii financiari. Ei au susţinut că cererea de locuinţe va continua să crească datorită îmbunătăţirii generale a calităţii traiului în America şi a iminentei ieşiri la pensie a generaţiei baby-boom-erilor. La urma urmei, preţurile creşteau încă de dinaintea celui de-al Doilea Război Mondial, iar ţara nu a făcut altceva de atunci decât să se îmbogăţească.

Însă, în 2006, cererea pe piaţa imobiliară a început să slăbească, preţurile s-au prăbuşit, noii proprietari nu au mai reuşit nici să-şi vândă locuinţele scumpe şi nici să şi le refinanţeze, iar nenumărate instituţii financiare au rămas cu ipotecile subprime în braţe. Începea prima Mare Recesiune a secolului al XXI-lea.

Departe de revitalizare

La ora actuală, preţurile imobiliare rămân extrem de scăzute şi nu există semne clare ale unei reveniri iminente. Preţul mediu al unui imobil este mai mic cu 20% acum decât era în iunie 2006, la momentul de vârf al bulei imobiliare. Piaţa se confruntă în continuare cu un surplus de locuinţe nevândute. Legislatorii americani nu au reuşit încă să cadă de acord asupra măsurilor optime de limitare a dezastrului financiar. Legea Dodd-Frank pentru reforma Wall Street şi protecţia consumatorului, semnată de preşedintele Obama în iulie 2010, conţine într-adevăr câteva prevederi importante din punct de vedere al reformei sistemului financiar, însă e total insuficientă pentru remedierea situaţiei. Piaţa imobiliară americană se confruntă în continuare cu o criză majoră de încredere atât în rândurile publicului consumator, cât şi în rândurile potenţialilor investitori.

Oraşele-fantomă

Un recensământ realizat în 2010 în SUA a arătat că în 10 oraşe rata de ocupare a locuinţelor a scăzut sub 50%. Motivele au fost criza imobiliară, şomajul şi dependenţa de turismul sezonier, majoritatea americanilor având aici case de vacanţă. Printre oraşele-fantomă se numără Vilas County, Worcester County, Dukes County şi Lake County.

20 este procentul cu care a scăzut preţul imobilelor în SUA faţă de anul 2006.

Criza IT, declanşată de exuberanţă

Entuziasmul investitorilor profesionişti şi de ocazie este un simptom care precede orice criză. De altfel, „exuberanţă iraţională" este sintagma cel mai des folosită de către economişti pentru a descrie climatul care a dat naştere bulei IT din Statele Unite din anii 1995-2000. Cu foarte puţine excepţii, toţi cei care contribuie de obicei la stabilirea parametrilor pieţei - antreprenori, investitori, înalţi funcţionari de stat, analişti şi jurnalişti financiari - s-au molipsit, pe la jumătatea anilor '90, de un optimism exagerat în privinţa perspectivelor de profitabilitate ale recent înfiinţatelor companii de software, telecom şi servicii pe internet (aşa-numitele companii „dot com").

image

Gigantul Amazon a scăpat de criza din IT prin concedieri masive şi anularea planurilor de expansiune   Foto: GETTY IMAGES



Cercetătorul Tim Berners-Lee inventase la Geneva un sistem prin care World Wide Web-ul devenea accesibil tuturor, iar guvernul american investea în extinderea infrastructurii telecom. Companiile pioniere Microsoft, Dell şi Amazon reuşiseră să convingă lumea că internetul va revoluţiona întreaga societate americană, de la mediul de afaceri la sfera socială. Mai mult, tsunamiul digital era „programat" să lovească cât de curând, într-un an sau doi, transformându-i în miliardari pe cei care dăduseră dovadă de viziune afaceristă şi investiseră în fenomenul „dot com".

Reţetă sigură de îmbogăţire

Ca urmare, numeroşi investitori strategici au băgat bani serioşi în companii care nu dispuneau de prea mult capital şi nu aveau un plan de afaceri clar care să identifice o sursă sigură de venit. Sloganul antreprenorilor dot com era „get big fast" (creşte mult şi repede, n.r.), iar procedura de urmat era una simplă. În primul rând, se înfiinţa o firmă care să ofere un serviciu oarecare prin intermediul internetului (de exemplu, un website prin care să se vână medicamente pentru animalele de companie), apoi se căutau investitori strategici, atraşi cu vorbe dulci despre revoluţia digitală. În al treilea rând, oportuniştii profitau de supraevaluarea întregii industrii dot com şi făceau o ofertă publică iniţială de vânzare de acţiuni (IPO). Ce rămânea de făcut era reinvestirea în dezvoltare şi marketing a veniturilor obţinute, în speranţa că ori îţi vei vinde curând firma pe bani buni, ori vei deveni tu însuţi un colos financiar.

Încrederea investitorilor în viabilitatea acestor companii părea, la prima vedere, a fi îndreptăţită. Inovaţiile digitale şi telecom curgeau. În 1995, un grup de studenţi americani crea Mosaic, primul browser user-friendly, adică uşor de utilizat. Nou-înfiinţatele Amazon şi eBay luau pe sus piaţa de retail, iar Microsoft îşi lansa extrem de popularul sistemul de operare Windows 95. Laptopurile deveneau tot mai uşoare şi manevrabile, telefoanele wireless erau de-acum mult mai accesibile omului obişnuit, locuinţele americane se conectau la internet într-un ritm ameţitor, iar antreprenorii „dot com" ajungeau milionari înainte de a atinge vârsta de 30 de ani.

Publicul nu a răspuns după aşteptări

Bula s-a spart pe la jumătatea anului 2000. Brusc, investitorii strategici au realizat că, în ciuda entuziasmului general suscitat de internet şi gadgeturile digitale, publicul nu se grăbea să mai scoată banii din buzunar.

Site-uri cu milioane de utilizatori nu reuşeau nicicum să-i determine pe aceştia să le cumpere serviciile oferite până atunci gratuit, advertisingul online se mişca mult mai încet de cât fusese prevăzut, iar oferta de internet depăşea cu mult cererea pieţei. Ignorate până acum, clasicele reguli economice se răzbunau cu vârf şi îndesat. Câteva firme, precum Amazon şi eBay, au reuşit să evite dezastrul încetinindu-şi ritmul de expansiune, limitându-şi drastic cheltuielile, diversificându-şi oferta şi dând afară angajaţi.

Altele, de genul WorldCom, Adelphia şi Qwest Communications, au recurs la metode „creative" de contabilitate, ceea ce le-a adus în vizorul autorităţilor, distrugând şi ultimele vestigii de încredere în piaţa de acţiuni „dot com". Conform unei estimări făcute de revista „Fortune" în 2001, nu mai puţin de 384 de companii de pe acest segment au intrat în faliment din cauza lipsei de lichidităţi.

Se pregăteşte o nouă criză?

Revenirea industriei digitale şi de telecom s-a produs destul de repede, în perioada 2002-2003, însă cu mult mai puţini jucători pe piaţă. Noile staruri IT sunt la ora actuală reţelele de socializare. La începutul acestei luni, valoarea Twitter era evaluată la 8 milioane de dolari - o sumă de 40 de ori mai mare decât venitul companiei pe anul 2011.

În prima zi de tranzacţionare a titlurilor LinkedIn la bursă, compania valora 11,6 miliarde de dolari, de 36 de ori venitul său anual. În primăvara lui 2012, este aşteptată listarea gigantului Facebook, care este evaluat la ora actuală la 100 de miliarde de dolari, adică de 50 de ori venitul estimat pentru acest an. Nenumăraţi analişti financiari au atras atenţia asupra acestor raporturi exagerate, avertizând că ne aflăm în pragul unei a doua bule IT.  

100 de miliarde de dolari este suma la care este evaluată Facebook, de 50 de ori venitul pe 2011.

image
Societate



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite