Ceangăii, comunitatea fără trecut şi prezent

Cândva, ceangăii apăreau la loc de cinste în cărţile de istorie ale lui Nicolae Iorga. Astăzi, par să fi renunţat pasivi la limba, obiceiurile şi sărbătorile tradiţionale. Rubrica „Dosar“ din această săptămână vă propune o scurtă incursiune în istoria uneia dintre cele mai puţin cunoscute comunităţi din România.

Un cantor din comuna Lunca de Sus, judeţul Harghita, este izgonit din biserica din localitate de către preotul secui, fiind numit „ceangău avortat" şi ameninţat că „va fi suit pe cruce, ca Iisus". Un primar dintr-o altă comună, de data aceasta din judeţul Bacău, îşi aduce aminte de zilele când era elev, iar profesorul de limba română îl scotea la tablă folosind apelativul „haide, bozgore". Ce au aceste două cazuri în comun? În primă instanţă, par exemple de discriminare flagrantă. Însă, spre deosebire de alte comunităţi etnice din România, pentru care astfel de întâmplări ar leza serios mândria originilor, în cazul ceangăilor sunt două simple fapte de viaţă, şi nimic mai mult. Revendicaţi şi renegaţi, în aceeaşi măsură, atât de români, cât şi de maghiari, ceangăii au ajuns o comunitate fără prezent.

Refuzând să se autodefinească ca o comunitate etnică de sine stătătoare, ceangăii nu fac decât să adâncească şi mai mult ceea ce pare a fi misterul adevăratelor lor origini. În satele ceangăieşti, obiceiurile s-au uitat cu desăvârşire. Costumele populare, purtate odată cu mândrie, mai sunt scoase de la naftalină doar de sărbători, şi atunci „asortate" cu o pereche de adidaşi de ultima modă. Graiul ceangăiesc abia se mai aude, fiind înlocuit, în funcţie de zonă, cu limba română sau cea maghiară. Şi toate acestea pentru că, după ce au renunţat la propriul trecut, ceangăii par să se afunde docili într-un prezent în care îşi refuză sau ignoră propria existenţă ca şi comunitate cu valoare istorică.

Povestea preotului secui şi a „ceangăului avortat"

Un cantor din comuna Lunca de Sus, judeţul Harghita, a fost izgonit din biserică de către preotul local din cauza originilor ceangăieşti. Într-un limbaj desprins parcă din filmele cu mafioţi, preotul l-a atenţionat pe cantor că-l „va sui pe cruce, lângă Iisus". Autorităţile bisericeşti au decis concedierea celui ameninţat. Câteva fapte. Pe data de 2 septembrie 2010, Lorant Pora, cantor la biserica din localitatea Lunca de Sus, judeţul Harghita, este dat afară din lăcaşul de cult de către preotul secui Mihaly Hatos. De faţă cu mai mulţi localnici, aflaţi pe picior de plecare după ce primiseră Cuvântul Domnului, preotul îl apelează pe Lorant "ceangău avortat" şi-l ameninţă "că-l va sui pe cruce, lângă Iisus".

Lorent Pora (stânga, la orgă) la o slujbă în aer liber în perioada în care era în graţiile preotului Mihaly Hatos  Foto: Arhiva Personală

Din acel moment, cei aproape 4.000 de locuitori ai comunei, în marea majoritate ceangăi asumaţi, au rupt orice legătură cu familia fostului cantor. Nimeni n-a avut nimic de reproşat preotului, niciun fior de apartenenţă la comunitatea jignită nu s-a simţit fluturând prin aer. Astăzi, viaţa funcţionează în continuare nestingherită în Lunca de Sus. Oamenii merg la biserică şi îi sorb în continuare cuvintele pline de tâlc ale părintelui, inclusiv ameninţările constante la adresa cantorului hulit. Cât despre partea cu „ceangău avortat" şi cuvintele desprinse parcă dintr-un film cu mafioţi credincioşi, toate bune. Oricum, toate trec odată, cu atât mai mult numele unei comunităţi şi tradiţiile acesteia.

Incidentul şi ameninţările

Izolată de reperele ­geografice ce i-au fost destinate (30 de kilometri de Miercurea Ciuc şi 60 de Comăneşti, într-o zonă muntoasă extrem de aspră), comunitatea din Lunca de Sus se ghidează în continuare după standardele morale şi de autoritate existente dintotdeauna: poliţia şi preotul satului. În aceste condiţii, orice adevăr despre cele întâmplate în comună este spus cu jumătate de gură şi senzaţia de incomplet.

Câteva fapte sunt totuşi recunoscute unanim. Frecuşurile dintre preot şi cantor au început cu puţin timp înaintea expulzării celui de-al doilea din biserică. De nicăieri, se pare, preotul Mihaly Hatos a început să-i reproşeze cantorului modul în care acesta îşi desfăşura activitatea. „Nu-ţi faci treaba cum trebuie la şcoală. Tu eşti împotriva legii, împotriva religiei, a lui Dumnezeu", povesteşte cantorul Lorant Pora. Precum într-o veritabilă anchetă comunistă, toţi copiii şcolii au fost chemaţi să depună mărturie împotriva cantorului. Niciunul nu a avut nimic să-i reproşeze.

Apoi, pe 2 octombrie 2010, a avut loc incidentul despre care se mai vorbeşte şi astăzi în comună. Ieşit de la slujbă, preotul a lansat un discurs extins, condimentat prin repetarea excesivă a cuvântului „Bozmeg". L-a numit pe Pora „ceangău avortat" şi l-a ameninţat direct că-l „va sui pe cruce, lângă Iisus".

Discuţia a avut loc lângă maşina în care cantorul urma să se urce, iar unul dintre martorii prezenţi a fost tatăl cantorului, un om extrem de credincios, angajat toată viaţa în slujba bisericii din localitate. Din acel moment, spun oamenii, acesta s-ar fi izolat de restul comunităţii, abia mai fiind văzut prin comună.

Lipsa de reacţie

A-l jigni pe un ceangău în comuna Lunca de Sus este ca şi cum ai intra într-o secţie de poliţie cu tolba de înjurături plină ochi. Într-o proporţie covârşitoare, localnicii sunt ceangăi asumaţi, la fel ca şi cei din satele dimprejur: Lunca de Sus, Ghimeş şi Făget. „Pentru mine a fost un şoc, pentru că nu am mai fost niciodată jignit în acest fel. Am fost la seminarul teologic la Alba Iulia, mi-am făcut studiile şi în Ungaria, însă nimeni nu s-a comportat aşa", spune Lorant.

Oamenii din sat au şi o teorie proprie legată de dispreţul secuilor la adresa lor. Într-o formulă prescurtată, această teorie pune renunţarea secuilor la ceangăi pe seama unui moment istoric: plecarea acestora din urmă din mijlocul vechii comunităţi, pentru a păzi graniţele Imperiului Austro-Ungar, în schimbul unor importante sume de bani şi a unor suprafeţe de pământ generoase.

Adevărată sau nu, teoria de mai sus nu pare să aibă nicio valoare astăzi, mai cu seamă în condiţiile în care niciunul dintre locuitorii din Lunca de Sus nu pare cu adevărat interesat de originile şi tradiţiile comunităţii din care provine.

Izolarea de familie

Sărbătorile au dispărut, costumele populare la fel, aşa încât jignirea preotului din localitate ar putea părea şocantă mai degrabă prin simplul fapt că le-a adus aminte oamenilor de unde provin. La început a fost ceva mai bine. În lunile imediat următoare incidentului dintre preot şi cantor, localnicii au preferat să stea deoparte, să vadă în ce direcţie vor decurge evenimentele. Primul a sosit răspunsul de la Arhiepiscopia Romano-Catolică din Alba Iulia, în urma plângerii depuse de familia lui Lorant. Acesta caracteriza acţiunile preotului ca fiind „determinate de un exces de zel şi de lipsa unui discernământ adecvat". Marea lovitură a sosit însă în 23 decembrie 2010, când Protopopiatul Ciuc Superior anunţa desfacerea contractului de muncă pentru Lorant.

Din acel moment, întreaga comunitate din Lunca de Sus s-a izolat de familia incriminată. Cum cuvântul preotului este cuvânt de ­lege şi niciun adevăr nu poate exista mai presus de acesta, localnicii au rupt orice legătură cu familia cantorului, preferând să accepte jignirile la adresa comunităţii din care provin, în schimbul accesului la activitatea bisericii din Lunca de Sus. Iar întreaga poveste cu „ceangăul avortat" a rămas un simplu incident care, inevitabil, va fi uitat cândva.

"Am fost la seminarul teologic la Alba Iulia, mi-am făcut studiile şi în Ungaria, însă nimeni nu s-a comportat aşa."
Lorant Pora
cantor

Imnul ceangăilor

Ceangău maghiar, ceangău maghiar,
Ce eşti tu, ceangău maghiar
Pasăre căzută din copac
Abandonată, uitată.

O, Dumnezeule, ce va alege din noi,
Din copiii noştri
Ei ne ucid limba,
Comorile de la părinţii noştri.

Te-ai oprit într-o stepă,
pe care ai numit-o acasă,
Dar eşti fără de ţară, fără de casă,
Doar în grija lui Dumnezeu.

Am auzit că Ungaria ne este alături,
Dumnezeu al nostru,
dă-i binecuvântarea ta,
Să fie alături de noi,
Să nu ne lase să dispărem.

Şi noi suntem maghiari,
Plecaţi din Asia,
Dumnezeul nostru, ajuntă-ne destinul
Şi nu-l lăsa pe ceangăul maghiar să dispară.

Ceangăii, când disputaţi, când renegaţi

Ceangăii bătrâni încearcă să-i atragă pe tineri la serbările de altădată   Foto: Mediafax

Oficial, în prezent,  în România există 1.266 de ceangăi, dintre care 307 cu limba maternă maghiară, 910 - română, 37 - ceangăiască, 3 rromă şi 9 nedeclarată. Pe de altă parte, potrivit extremiştilor maghiari, numai în Moldova ar exista undeva între 60.000 şi 250.000 de ceangăi vorbitori de limbă maghiară.

Aceeaşi situaţie de incertitudine poate fi regăsită şi în privinţa originilor cuvântului „ceangău". Conform dicţionarelor de limbă maghiară, cuvântul provine din „csángál" şi „elcsángál" care înseamnă a hoinări, a se desprinde de ceilalţi.

„Oamenii cu clopote"

Maghiarii din Ardeal foloseau cuvântul „csángó" (ceangău) pentru denumirea ungurilor care s-au desprins din maghiarime şi trăiesc departe de ea. O altă teorie identifică originea cuvântului într-un context mult mai jignitor, cel de „corcit", atribuit de către secui comunităţii care ar fi preferat să se rupă de ei şi să accepte românizarea.

Despre denumirea de ceangău mai există legende şi tradiţii populare. În scrisoarea semnată „Mártanas Antal - Szabófalván. 22. Noimbr. 1900", şi trimisă lingvistului Rubinyi Mózes, un ţăran din Săbăoani, explică astfel: "Suntem numiţi ceangăi, deoarece se spune, şi vorba a rămas, că atunci când au venit strămoşii noştri pe aceste meleaguri, au venit cu tălăngi (csengö) la fiecare animal din turmă. Aveau şi ei clopote în mână, cu care, pe unde umblau sunau din clopot şi cântau din viori, trăgeau cu puştile şi erau foarte veseli, şi toată lumea care îi vedea şi îi auzea, toţi au spus că au venit şi s-au aşezat nişte oameni cu clopote (csengös /csángós), şi de atunci aşa au fost numiţi: ceangăi maghiari."

Într-o altă legendă, culeasă la mijlocul secolului XIX în Cleja de preotul satului, Petrás Incze János, se povesteşte că strămoşii ceangăilor au făcut parte din armata regelui maghiar Szent László (Sfântul Ladislau), care a alungat păgânii din Moldova. Pentru că aveau clopote puse la cai, László a întrebat: "Ce-i cu aceşti csángatók (oameni cu clopote)?" Şi aşa le-a rămas numele.

În trecut, majoritatea catolicilor din Moldova foloseau mai rar cuvântul ceangău pentru a se defini, pentru că cei mai mulţi îşi spuneau unguri: "Întrebaţi, se zic ­Unguri (nu Ungureni, adică Români din Ardeal)" scrie Nicolae Iorga despre catolicii de lângă Roman, în cartea sa "România - cum era până la 1918". "Ei se socotesc toţi unguri" scrie istoricul român în aceeaşi carte, despre locuitorii unor sate catolice din ţinuturile Bacău şi Tecuci.

Dispute şi controverse

Apartenenţa comunităţii ceangăilor a fost şi continuă să fie un subiect extrem de disputat. Istoricul român Anton Cosa consideră că "folosirea termenului de «ceangău» ca nume etnic nu este justificată. Trebuie să vorbim de catolicii din Moldova, şi nu de ceangăii din Moldova, întrucât aceştia nu reprezintă o minoritate etnică aparte, ci o comunitate religioasă".

De cealaltă parte, Vilmos Tanczos, conferenţiar la Universitatea "Babes-Bolyai" din Cluj-Napoca, prezenta, în 2002, auditoriului venit la o conferinţă, o hartă împânzită cu zeci de oraşe moldoveneşti înfiinţate de soldaţii maghiari care păzeau graniţele de răsărit ale regatului Ungariei. Jaszvasar (laşiul), Balard (Bârladul), Szeretvasar (Rădăuţiul), Husz (Huşiul), Bake (Bacăul), Szucsava (Suceava) şi multe altele, toate erau, în opinia cercetătorului ungur, localităţi maghiare, înfiinţate de maghiari.

Opinia istoricilor maghiari nu este însă întotdeauna susţinută de relaţia dintre secui şi ceangăi. În special în zona de est a Ardealului, la graniţa cu Moldova, ceangăii sunt consideraţi un fel de "dezertori", o comunitate ce a ales să se rupă de adevăratele sale origini, în schimbul unor bunuri materiale.

Ceangăii, comunitatea fără trecut şi prezent

Teama de discriminare i-a făcut să nu-şi mai recunoască etnia, iar renunţarea la costume şi tradiţiile populare i-a izolat definitiv de rădăcinile istorice. Ceangăii din zona Bacăului se consideră mai degrabă români decât maghiari. Niciuna dintre aceste două comunităţi nu le recunoaşte însă oficial apartenenţa.

„Nu suntem nici prea români, nici prea maghiari!". Aşa răspund mulţi locuitori ai comunei Faraoani, judeţul Bacău, atunci când vine vorba despre etnia lor. Nu le este clar dacă sunt cu adevărat români şi se fâstâcesc dacă sunt întrebaţi direct „eşti maghiar?". Evită răspunsul şi afirmă: „În acte sunt român!". Abia după lungi insistenţe recunosc, într-un final cu jumătate de gură: „De fapt, sunt ceangău!".  Nu-şi explică de ce le este aproape frică să rostească numele de „ceangău" şi recunosc faptul că această temere „au moştenit-o" şi că frică îi era şi tatălui, şi mamei, şi bunicilor.

Teama de a-şi recunoaşte etnia o au doar faţă de cei care nu sunt din comunitatea lor. Se mândresc, în schimb, cu costumele populare pe care le-au păstrat de la străbunici şi bunici şi nu trece nicio sărbătoare importantă din calendar fără să nu le îmbrace. Recunosc faptul că nu vorbesc fluent limba maghiară, însă o înţeleg. Între o conversaţie în limba română şi cea maghiară, o preferă pe cea română. Le creează însă un confort orice discuţie în limba ceangăiască. Cu toate acestea, nu pot explica cu exactitate de unde provine această limbă şi afirmă că este „un dialect al limbii maghiare" pe care l-au învăţat din tată-n fiu. 

În acte, din maghiari, au devenit români

Adrian Solomon, primarul din Faraoani, afirmă că, la recensământul din 1900, aproape întreaga populaţie s-a declarat maghiară. Acum, puţini sunt aceia care mai recunosc acest lucru. „Acum 100 de ani, 90% din locuitorii comunei Faraoani s-a declarat maghiari. La ultimul recensământ, doar 24 de persoane au mai îndrăznit să mai susţină acest lucru. Totul s-a pierdut în timp. Azi nu are nimeni nici complexe şi nici frustrări. Însă nu mai avem trecut!", afirmă primarul Solomon.

Chiar el recunoaşte că a avut momente în viaţă în care a avut de suferit din cauza originii sale ceangăieşti. „Eram elev la Colegiul «Vasile Alecsandri» şi profesorul de română mă ridica oră de oră în picioare şi-mi zicea: «Ia să te văd bozgore, dacă ai învăţat lecţia». Noroc de faptul că îmi plăcea Limba Română, ba chiar era una dintre materiile mele preferate. Oricum, nu îmi picau bine vorbele profesorului. Şi nu le voi uita niciodată", adaugă edilul comunei Faraoani. 

„Acum nimeni nu mai e autentic!"

Tânăra generaţie provenită din familii de ceangăi îşi cunoaşte originea doar din poveştile celor bătrâni. Nu au trăit niciodată vreo teamă, însă cunosc foarte bine întâmplările rostite de străbunii lor despre comuniştii care îi obligau pe ceangăii din judeţul Bacău să se declare în acte români.

Eduard Antal (19 ani), originar din comuna Faraoani, elev al clasei a XII-a la la unul dintre colegiile băcăuane, ştie că pe bunicul său patern l-a chemat Ion Antal Vaida, însă, zice el, comuniştii l-au obligat să renunţe la numele de «Vaida» deoarece era un nume pur ceangăiesc. „Numele «Vaida» a dispărut din acte. Acum pe toţi ne cheamă doar «Antal». Bunicul meu avea cărţi în limba maghiară şi, de frică, le-a ars. Era speriat de comunişti. Nici cărţi sfinte în limba maghiară nu mai sunt prin biserici. Bunicii mei se rugau în faţa icoanelor în limba maghiară. Acum, nimeni nu mai face aşa ceva. Suntem români, şi atât. Comuniştii ne-au schimbat istoria", afirmă tânărul de 19 ani. 

Eduard Antal nu vrea să mai participe nici în trupa de dansuri populare ceangăieşti, cu toate că tatăl său, Ion Antal, este instructor. Dacă pe vremea când era mic îi plăcea să afle despre tradiţia originii sale, azi i se pare că nimic nu mai e autentic. „Înainte îmi plăcea să văd cum arată costumele noastre populare. Azi, mă indispune să-i văd pe băieţii satului cum, la serbări sau la biserică, sunt îmbrăcaţi în port naţional ceangăiesc, însă sunt încălţaţi cu adidaşi. Nimeni nu mai respectă tradiţia străbună", adaugă tânărul.

Îşi aminteşte în schimb poveştile rostite de bunica sa despre şezătorile ceangăieşti. Regretă că nu a prins acea perioadă când femeile se adunau pe la câte o familie şi se apucau de ţesut, cusut, brodat sau tors lână, în timp ce bărbaţii doar se uitau. „Gazda se pregătea cu gogoşi sau floricele din porumb şi vin de butuc. Bărbaţii se uitau la femei cât sunt de harnice, ba chiar le încurajau ca într-o competiţie. Apoi se alegea care este mai îndemânatică sau mai harnică", povesteşte râzând Eduard.

Vechile nunţi ceangăieşti

Angelica Duma (40 de ani), localnică din comuna Faraoani, se simte mai mult româncă decât unguroaică.  Cu toate acestea, păstrează cu sfinţenie costumul popular ceangăiesc, primit în dar de la mama ei în 1992, cu doar câteva săptămâni înainte de nuntă. Şi acum îl mai îmbracă atunci când merge la biserică, sau la orice zi de sărbătoare creştinească. Nu ştie dacă fiicele sale, eleve în ciclul gimnazial, îl vor îmbrăca vreodată.

Angelica Duma este mândră de cămaşa primită în dar de la mama ei    Fotografii: Olimpia Filip

Povesteşte cu mândrie cum, atunci când a fost mireasă, s-a îmbrăcat în rochie albă şi voal pe cap, însă a doua zi, de „Izvar" (n.r. - sărbătoarea de după noaptea nunţii), atunci când a avut loc o petrecere doar cu rudele, a îmbrăcat costumul ceangăiesc primit în dar de la mama sa. „Costumul ăsta are toate piesele, e complet: fotă, cămaşă, borangic, bârneaţă şi bondă. Anul acesta, de Paşte, m-am îmbrăcat ultima oară cu el la biserică. Îmi place să mă îmbrac cu acest costum în zilele de sărbătoare. Mi se pare că este o ţinută deosebită. Constumul ăsta mi l-a cusut mama înainte de nuntă. Doar borangicul de pus pe cap îl am de la bunica", povesteşte Angelica Duma.

Îşi aminteşte cum a respectat tradiţia ceangăiască şi, în ziua de Izvar, şi-a împletit un coc învelit cu un batic roşu înflorat.  Femeia rememorează cu mândrie că şi soţul său, mirele, era îmbrăcat în costum ceangăiesc. „Băieţii mai împrumută costumul de la unul la altul. Noi, fetele, avem propriile costume. Mai ales eu, eram singura fată la părinţi şi era o jignire în familie să nu am propriul meu costum. Mama a ţinut morţiş să am port autentic ceangăiesc", adaugă femeia.

"Mă indispune să-i văd pe băieţii satului cum sunt îmbrăcaţi în port naţional ceangăiesc, însă sunt încălţaţi cu adidaşi. "
Eduard Antal
elev din Faraoani

"Totul s-a pierdut în timp. Azi nu are nimeni nici complexe şi nici frustrări. Însă nu mai avem trecut! "
Adrian Solomon
primarul din Faraoani, Bacău

"Bunicii mei se rugau în faţa icoanelor în limba maghiară. Acum, nimeni nu mai face aşa ceva."
Eduard Antal
elev din Faraoani

De unde provine „ceangău"

Denumirea de „ceangăi" are origine secuiască (de la secuiescul csángani = a se corci), deci cu înţeles de „corcitură", motiv pentru care românii romano-catolici au refuzat acest apelativ şi l-au considerat din totdeauna o ofensă. Ceangăii secui, pe de altă parte, se consideră secui.

„Ceangăii din Moldova se consideră români"

Eduard Antal a auzit de obiceiurile ceangăilor de la bunici

Subiectul „ceangăii din Moldova" a fost abordat mai întâi de către specialiştii maghiari, astfel încât, în clipa de faţă, raportul lucrărilor pe această temă tipărite de ei este net superior celor publicate de specialiştii români. Explicaţia e la îndemână: populaţia romano-catolică din această categorie s-a recunoscut dintotdeauna ca fiind românească. Atât de evidente sunt semnele acestei apartenenţe încât dialectologii, etnologii, istoricii, antropologii români nu au considerat necesar să motiveze şi să susţină un adevăr care era clamat de înşişi locuitorii în discuţie.

Ceea ce a produs şi încă produce derută este graiul mixt (româno-ceangăiesc) pe care-l utilizează o parte din aceşti vorbitori. Lipsa unor studii aplicate a făcut ca idiomul ceangăiesc (amestec de română şi maghiară) să fie considerat un dialect al limbii maghiare, sau chiar o variantă a limbii maghiare.

„Într-adevăr, dacă se ia în calcul doar componenta maghiară a graiului lor, se ajunge la concluzia, eronată, că vorbesc această limbă. Câtă vreme bilingvismul româno-ceangăiesc este exprimat, în chip logic, şi de altă componentă, cea românească, cercetătorul este obligat să conchidă că aceşti locuitori vorbesc cu egală performanţă limba română", consideră Ioan Dănilă, conferenţiar universitar, doctor în problematica ceangăilor din Moldova.

Pentru a verifica această ipoteză,  Dănilă a chestionat vorbitori din peste 30 de localităţi din judeţele Bacău, Iaşi, Neamţ, Vrancea, Vaslui, fiind interesat de competenţa lingvistică privind folosirea limbii române. „Aceste sate figurau în evidenţele cercetătorilor maghiari ca fiind populate de vorbitori „de limbă maghiară". În fapt, am constatat - prin înregistrări pe bandă magnetică, pe baza Chestionarului elaborat de Academia Română - că practică bilingvismul româno-ceangăiesc şi, mai mult decât atât, că refuză să se considere altceva decât români", încheie profesorul Ioan Dănilă.

 „Oameni liniştiţi, la locul lor"

Isidor Dâscă, decanul Biserici romano-catolice din Bacău, afirmă cu tărie că între ceangăi şi români se poate pune cu precizie semnul egal. Recunoaşte că este o diferenţă mare între limba maghiară şi cea ceangăiască şi că singura diferenţă între români şi ceangăi este limba vorbită. „Oricum, în ziua de azi, numai bătrânii mai vorbesc limba ceangăiască. Tinerii nu o mai cunosc aproape deloc. Eu am fost cu un ceangău în Ungaria şi nu înţelegea nimic din ce se vorbea în jurul lui", a afirmat decanul Bisericii romano-catolice din  Bacău. El a mai adăugat că, din punctul său de vedere, niciodată, ceangăii nu au fost discriminaţi. „De ce să fie discriminaţi? Sunt oameni liniştiţi, la locul lor şi paşnici. Biserica nu face astfel de diferenţe", a mai adăugat preotul Dâscă.