Adevarul.ro

Nu de ajutor au nevoie grecii, ci de un faliment din care să iasă cu un alt tip de organizare a statului.

Dacă împrumuţi de la bancă 1.000 de euro, e problema ta. Dacă împrumuţi 10 sau 100 de milioane, e problema băncii. Suma minimă nu depinde decât de dimensiunea băncii. Şi cu cât e suma mai mare, eşti considerat şi tu prea mare pentru a cădea. Banca ţi-a dat banii din micile economii ale unei mulţimi de depunători. Căderea ta înseamnă sărăcirea lor.

Grecia are o datorie de vreo 50.000 de dolari pe cap de locuitor. Serviciul datoriei e de vreo 3.000 de dolari pe cap de locuitor. Sumele acestea nu vor fi plătite niciodată. Nu i-am ajutat la timp! Să îi ajutăm repede! Suntem noi înşine în pericol!

Aseară îl auzeam pe fostul preşedinte Bill Clinton, la o recepţie la care primea o prestigioasă distincţie, povestind cum a convins Congresul ca America să ajute Mexicul în timpul crizei grave prin care a trecut în anii '90. Trebuia ajutat pentru că altfel milioane de mexicani ar fi trecut graniţa. Nivelul de viaţă al americanilor ar fi fost ameninţat, comerţul cu droguri ar fi înflorit, crimele s-ar fi înmulţit. Fostul preşedinte era contrazis de nişte hispanici pe care îi văzusem cu o seară înainte prin Georgetown, răscolind într-un tomberon de gunoi. Dezastrul tot se întâmplase, dar mai târziu. În acelaşi timp, în Mexic, lupta cu traficanţii e un adevărat război civil.

Pe greci îi ajutăm şi apoi le impunem disciplina fiscală. Ei vor număra mai cu grijă peştii, măslinele şi turiştii ca să plătească mai multe impozite. La fel va fi şi la noi cu casa de marcat a ţaţei Maria în piaţă. Să fim serioşi. Şi unora, şi altora ne-ar trebui un sistem fiscal flexibil, impozite mai mici, puţine şi uşor de controlat.

Nu de ajutor au nevoie grecii, ci de un faliment din care să iasă cu un alt tip de organizare a statului, mai eficientă şi mai adaptată culturii şi tradiţiilor proprii. De altfel, nu e numai problema lor, ci şi a Italiei, Spaniei şi Portugaliei. Mulţi spuneau acum 2-3 săptămâni că „nu vom ajunge aici!" şi iată că am ajuns. A le acorda grecilor un împrumut de 40 de miliarde de euro (52 de miliarde de dolari) cu o dobândă mai mică, din banii contribuabililor europeni, atunci când datoria lor e de aproape 400 de miliarde de euro (520 de miliarde de dolari) sunt bani aruncaţi.

Prelungim boala. Soluţia radicală ar fi ieşirea ţărilor bolnave din zona euro, în aşa fel încât piaţa să le ia cu adevărat temperatura şi să le pună diagnosticul. Altfel, procedăm ca medicii medievali, le dăm o supă caldă şi apoi vine FMI-ul şi le pune lipitori. Cineva îmi va spune: „Bine, dar România are o datorie de aproape zece ori mai mică decât grecii pe cap de locuitor".

Problema noastră este că din împrumuturi plătim pensii, salarii şi sporuri (de stres, de folosire a calculatorului, de căutat cocoşul de ouă). Problema noastră e că ne prefacem că facem autostrăzi, canalizări, aducţiuni de apă, amenajăm parcuri, facem locuri de joacă şi punem borduri de vreo patru ori mai scump decât ceilalţi europeni. Problema noastră e demagogia şi cârdăşia. Şi mai avem o problemă. Stăm la coadă şi până la noi se vor termina banii. Suntem o margine îndepărtată a imperiului. Unii or să îşi ia lumea în cap, cei rămaşi se vor descurca ei cumva. Nu suntem prea mari pentru a cădea. Prinsă cu altele mai importante, birocraţia de la Bruxelles şi politicienii europeni nu văd că Grecia, involuntar, a aprins fitilul bombei din Balcani. Ea a mai explodat de câteva ori în istorie.

În România, activele băncilor greceşti reprezintă 28% din cele ale întregului sistem bancar. Crede cineva că ele vor finanţa economia românească când le arde casa? Alte 35% din activele bancare sunt deţinute de băncile austriece. Pericolul este ca percepţia pieţelor să le afecteze şi pe ele. Noi ne amăgim că ar fi semne bune, statul cheltuieşte ca disperatul în aşteptarea minunii cereşti. Între timp, cheltuiala medie a românului când intră într-o prăvălie cu de-ale gurii este de doi euro pe zi. O bătrână cumpără un măr sau o portocală pentru nepot. O gospodină ia un litru de lapte şi o pâine.

Economia românească, liberă de jugul birocratic al statului, ar putea să îi hrănească pe toţi. Statul însă este o văcuţă ciudată, cu multe ţâţe pe ceafă, supte de politicienii care o călăresc. Şi vaca europeană e la fel. Politicienii, acolo, sunt preocupaţi de imagine şi realegere. Ai noştri, în plus, sunt şi lacomi.

Dinu Patriciu este arhitect de profesie şi om de afaceri. Din ianuarie 2009 semnează o rubrică săptămânală în „Adevărul".