Sinuciderea cu FMI

În loc să ne pregătim pentru a rezista cât mai bine, să stimulăm consumul intern, ne sinucidem lent.

Toate birocraţiile sunt la fel. Oamenii îşi iau leafa, bifează sarcinile date de şefi, dar mai ales sunt foarte ocupaţi ca să demonstreze cât sunt de utili. E la fel la Bucureşti, la Bruxelles sau la Washington. De ce trebuie să plece FMI-ul acasă? Birocraţiile sunt compatibile între ele, se sprijină reciproc. Din condei ni s-a impus un deficit bugetar de 6,8 %. Cifra reprezintă media deficitelor din ţările europene. Nu stă în spatele ei niciun fel de calcul savant. E suptă din deget. Imediat ce a fost emisă însă, ea se transformă într-un fetiş. Pentru a o atinge, orice metodă este permisă. Profesorii se uită în altă parte când elevii trag droguri pe nas ca să viseze frumos.

Pentru respectarea acestei condiţionări, investiţiile publice s-au redus cu 22% în primul semestru al acestui an, faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. În schimb, nu poţi să-ţi dai afară protejaţii politici şi, astfel, cheltuielile de personal nu au scăzut decât cu 4,5%. Acestora n-ai cum să le tragi ţâţa din gură, sursă de profit personal, cheltuielile de bunuri şi servicii au scăzut doar cu 1,7%. Altfel spus, nu avem decât 1,8 miliarde de dolari pentru investiţii, dar cheltuim 7,3 miliarde de dolari cu birocraţii şi 3,9 miliarde de dolari ca să le creăm sursa de ciubuc. Între timp, pentru că trebuie încurajată lenea, subvenţiile au crescut şi ele cu 6,3%.

Totodată, statul se „împrumută" de la companii cu peste 1 miliard de dolari prin neplata facturilor şi nereturnarea TVA. Iată cum, de la impunerea unei cifre arbitrare, se ajunge la un dezastru. Hrănim birocraţia şi batem vaca până moare ca să dea mai mult lapte. Birocraţii nu judecă. Aplică standarde şi proceduri. Pot să-mi spună reprezentanţii FMI de o mie de ori că sunt de acord cu reducerea aparatului administrativ, cu vânzarea a ceea ce a mai rămas la stat, cu stimularea sectorului privat, dacă de fapt condiţionările impuse nu fac decât să cheltuiască şi bruma de energie care a mai rămas economiei româneşti. Nu sunt decât cârja pe care se sprijină o administraţie şchioapă. Prelungesc coşmarul.

Pe de altă parte, birocraţii se păcălesc între ei. În discuţia cu oamenii de afaceri, într-un limbaj diplomatic, ciumpalacii de la FMI dau de fapt vina pe imbecilitatea şi lipsa de disciplină a elevului, iar pentru administraţia impotentă - „aşa ne-a recomandat FMI-ul" e arma cu care îşi apără ultima redută. Şi pentru unii, şi pentru alţii, importantă este imaginea publică. Nu e de mirare că oameni cu capul pe umeri, ca de exemplu Mark Mobius, şeful Templeton Investments, unul dintre cele mai mari grupuri de fonduri de investiţii din lume, cu o valoare de peste 200 de miliarde de dolari, printre care şi Fondul Proprietatea, ne spune politicos: „S-ar putea să fie mai bine fără FMI...". Ne apropiem de a doua fază a crizei. Lumea financiară oscilează între optimism exuberant, frică, neîncredere şi alarme de tot felul. Un lucru e cert.

Epicentrul va fi de această dată Europa. Împrumuturile colosale în care administraţiile şi-au înglodat fără ştirea lor contribuabilii pentru a le da iluzia prosperităţii ajung la scadenţă. În următorii ani, autorităţile publice ale statelor europene au de plătit către finanţatori trilioane de dolari. De aceea, guvernele sunt îngrijorate de sănătatea băncilor şi nu le lasă să cadă. Cârdăşia se sprijină pe spinarea plătitorului de taxe.

Noi, săraci fiind, vom fi cei mai afectaţi de acest cutremur. În loc să ne pregătim pentru a rezista cât mai bine, să stimulăm consumul intern prin micşorarea taxelor, prin simplificarea proceselor administrative şi a legislaţiei, prin libertatea de întreprindere, ne sinucidem lent. Înghiţim pe nemestecate otrăvuri statistice în numele cărora chinuim oamenii fără rost.