România e bogată

Barierele administrative pentru investitori sunt aproape insurmontabile.

După ce furaseră americanilor secretele bombei nucleare, acum aproape 60 de ani, în lupta lor încrâncenată pentru pace, ruşii construiau la vreo sută de kilometri de Moscova prima centrală nucleară din lume, ce producea 6 MW. De atunci, în Europa s-au ridicat încă 195 de reactoare nucleare, cu puteri de zeci şi sute de ori mai mari, pentru producerea energiei electrice.

În urmă cu aproape doi ani, „Financial Times" publica un studiu extins ce compara costurile diverselor resurse energetice, cumulând atât investiţia, cât şi costurile de operare. Cea mai ieftină era în continuare energia obţinută din hidrocarburile fosile, gazoase, solide şi lichide. Evident, preţul variază în funcţie de locul de extracţie, on shore sau off shore, şi de adâncimea la care rezervele se găsesc.

Deasupra lor, ca preţ, se afla conversia în energie electrică a energiei solare şi eoliene. Ele nu pot fi competitive fără subvenţiile acordate din motive ecologice de către state, deci din buzunarul cetăţeanului. Ambele tipuri de tehnologii nu au ajuns încă la maturitate, oricât de entuziaşti am fi unii dintre noi. O spun ca unul care a investit mult în aceste domenii.

Cea mai scumpă dintre toate, justificabilă economic doar de la un preţ mai mare de 150 de dolari pe barilul de ţiţei, este energia nucleară. Apariţia puzderiei de reactoare nu are decât motivaţii politice. Sloganele protecţionismului şi autosuficienţei statelor naţionale în epoca industrială - „independenţa energetică", „industriile strategice", „politicile sectoriale" şi alte stupidităţi intervenţioniste de acelaşi tip - ne-au adus în povestea ucenicului-vrăjitor. Niciun fel de date statistice, niciun fel de calcule probabilistice nu pot măsura riscul pentru viaţa planetei. E neimportant că închiderea centralei de la Fukushima va dura 30 de ani şi că va costa 12 miliarde de dolari.

E semnificativ că din motive politice ne jucăm cu focul, deşi avem alternative. E semnificativ că se pot întâmpla lucruri pe care statistica le dovedeşte imposibile. E semnificativ că centrala de la Cernavodă se află în apropiere de locul în care se întâlnesc trei plăci tectonice. Statistica ne spune că în această regiune s-au întâmplat cutremure mari în 1420, 1610, 1802 şi 1977 şi că altele mai mici au loc la 30-40 de ani o dată. Ce înseamnă 600 de ani raportat la viaţa planetei? Şi totuşi, specialiştii ne spun că probabilitatea de a apărea un seism mai mare decât cel pentru care e calculată centrala e foarte mică. Nu ne pot spune cât de mică, dar ea există, aşa cum a existat şi la Cernobîl şi la Fukushima. Dacă Europa tot e unită, n-ar putea să hotărască şi interzicerea energiei nucleare, chiar în „scopuri paşnice"? Pot fi exceptate desigur medicina, cercetarea, explorarea şi altele asemenea. Este o întrebare foarte legitimă, mai ales pentru o ţară ca România, care are resurse energetice certe şi potenţiale foarte mari.

Potenţialul hidroenergetic este folosit în proporţie de sub 30%. Megawaţii de la Cernavodă s-ar fi obţinut mai ieftin aşa. Rezervele cunoscute de şisturi şi de nisipuri bituminoase exploatate raţional cu tehnologiile dezvoltate astăzi ar fi competitive la preţul de acum al ţiţeiului. Ne-ar ajunge, doar cele cunoscute, pentru următorii 30 de ani. Rezervele de shell gas ar fi şi ele suficiente pentru câteva zeci de ani, ca şi cele de materii prime energetice alternative din bazinul Mării Negre. Ştim, de asemenea, că există un potenţial necercetat încă, la adâncimi de peste 4-5.000 de metri, pentru ţiţei şi gaze.

Între timp nu ne vindem ţara, avem unele dintre cele mai restrictive legi în domeniul exploatării subsolului din Europa. Barierele administrative pentru investitori sunt aproape insurmontabile. Acolo unde, pentru a-i atrage, alţii cer o taxă de explorare de 2.000 de lire sterline, noi cerem patru milioane de euro pe an. Acolo unde alţii se bat ca să atragă bani, noi îi alungăm şi stăm cu mâna întinsă la mila birocraţilor de afară.

Nu e locul aici să fac socoteala zecilor de miliarde din surse private pe care le-am putea atrage în următorii câţiva ani doar în aceste domenii. Ar trebui doar să ne schimbăm un pic mentalitatea şi să modificăm legislaţia pentru a o face permisivă şi flexibilă.

În felul acesta i-am răspuns, parţial desigur, şi unui distins analist care într-un alt ziar polemiza cu mine zilele trecute, întrebându-se de unde avem bani pentru a sti­mula consumul: cu inteligenţă şi imaginaţie, stimabile!

Poate aşa uităm de WikiLeaks!