Povestea neromanţată a Codului Muncii
0Angajarea pe viaţă, sporurile de vechime, repartiţia unei case erau instrumentele legării de glie.
Despre modernizarea Codului Muncii se vorbeşte din '90. A reapărut în agenda politică ori de câte ori interesele unei formaţiuni sau ale alteia o cereau sau când presiunile externe de la Înalta Poartă a Bruxelles-ului deveneau mai acute. Aşa se face că, deşi au apărut în 20 de ani 18 legi succesive de modificare, reglementările de pe vremea vechiului regim au rămas mai mult sau mai puţin în vigoare, unele dintre ele chiar şi până în zilele noastre. Esenţialul s-a păstrat. S-a menţinut confuzia între stabilitatea locului de muncă şi garantarea dreptului la muncă. Ne-am obişnuit cu iobăgia. Angajarea pe viaţă, sporurile de vechime, repartiţia unei case erau instrumentele legării de glie.
Prin 2002, înainte de a se decide accesul nostru în Uniunea Europeană, discuţia despre relaţiile de muncă s-a înteţit. Atunci, un avocat american cu reputaţie internaţională, care de altfel a profesat în România mai mult de 15 ani, a redactat un proiect de Cod al Muncii. Ideile lui şi ale câtorva capitalişti idealişti cu care a colaborat demolau ruinele vechii aşezări a relaţiei angajat-angajator.
Statuau libertatea încheierii contractului individual, drepturile şi obligaţiile reciproce liber consimţite, libertatea stabilirii criteriilor de evaluare şi de participare a angajatului la profitul muncii sale, a echipei şi a corporaţiei.
Propus Guvernului sub egida Camerei de Comerţ Româno-Americane, el nu şi-a găsit niciun ecou în afara zgomotelor din presă. La repezeală, conducătorii din acea perioadă au însăilat năstruşniciile cele mai restrictive din actele normative ale celor mai socialiste ţări ale continentului. Cântată pe note democratice, a rezultat o compoziţie aproape similară cu cea din legislaţia anterioară. S-a dovedit încă o dată că mimetismul naşte monştri atunci când singurul argument este „aşa e şi la alţii", fără a pătrunde filosofia din spatele normelor.
În 2005, pe valul schimbării, textul avocatului a fost preluat de Consiliul Investitorilor Străini şi Asociaţia Confederaţiilor Patronale din România. Ele s-au dovedit mai slabe decât sindicatele, în faţa demagogiei şi populismului. Textul adoptat de această dată a devenit pentru angajatori un fel de blestem. Sunt incalculabile pagubele pe care aceste reglementări ni le-au adus, atât prin dezvoltarea chinuită a companiilor locale, cât şi prin stoparea unor potenţiale investiţii. Să nu poţi să dai pe nimeni afară, indiferent de starea economică a întreprinderii, indiferent dacă se dovedeşte potrivit sau nu pentru locul ocupat, să nu te poţi organiza flexibil în funcţie de cerinţele pieţei, să nu poţi să-i transformi pe angajaţi în membri ai corporaţiei sunt cele mai sigure frâne ale creşterii.
În disperarea căderii economice, Guvernul de azi a acceptat o „nouă" propunere din partea Consiliului Investitorilor Străini. Aşa a ajuns textul avocatului american proiect de lege. Astăzi, patriotic, convinşi de dreptatea lor, mulţi dintre cei care l-au măcelarit de-a lungul anilor îl simt ca pe propria lor operă.
„Guvernanţii ne vor americani" titra un cotidian de acum două zile. Da, stimabililor, aţi ghicit! În dimineaţa aceea, în maşină, zâmbeam singur la vederea titlului cu pricina, când am primit un telefon. Asistenta mea mi-a făcut legătura cu domnul ministru al Muncii, pe care nu avusesem onoarea de a-l cunoaşte până în clipa aceea. Omul, foarte politicos şi prevenitor, m-a întrebat dacă aş avea timp să citesc propunerea Guvernului şi să mă gândesc dacă ar fi ceva de adăugat. I-am promis că mă voi uita. Am primit textul prin e-mail. Zâmbetul s-a transformat în veselie mare. Evident, îl recunoscusem dintr-o privire, dar auzisem cu o seară înainte la televizor că Guvernul adoptase forma „finală"! În următoarele ore am făcut câteva observaţii şi un scurt comentariu.
„Codul Muncii în varianta propusă de Guvern are calitatea de a flexibiliza relaţiile angajat-angajator şi în acest sens este extrem de bine-venit. Cred însă că intenţia ar putea fi dusă mai departe cu scopul de a crea o adevărată piaţă a muncii, dar şi de a micşora costul acesteia şi, în consecinţă, a creşte veniturile statului, direct şi indirect. Creşterea bazei de impozitare, dar şi creşterea profitabilităţii rezultatelor muncii, pentru angajat şi angajator, sunt scopurile modificărilor propuse în urma discuţiei cu dumneavoastră".
O jumătate de măsură e totuşi mai bună decât a nu face nimic. Povestea rămâne însă hilară. Guvernul îşi asumă răspunderea fără să creadă, Opoziţia depune o moţiune de cenzură în care social-democraţii cred, iar liberalii cad între scaune. Pe mine, unul, m-ar bucura o soluţie, din păcate, aproape imposibilă. Guvernul să cadă, iar Codul să treacă.
Se încarcă comentariile...
