O ţară de vis

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

E inutil să te uiţi înapoi cu mânie. Nu înveţi nimic. Experienţa nu foloseşte decât dacă te uiţi în viitor.

De la distanţă, imaginea se estompează. Uneori chiar te amuzi când vezi titlurile unor ştiri din ţară. Am coborât din avion azi-dimineaţă, pe un frig de crăpau pietrele.

Încă din primele momente, toţi cei cu care stăteam de vorbă au început să îmi povestească despre flacăra violetă, conspiraţii şi vise rele. Nu ştiam pe ce lume mă aflu. Brusc intrat într-o realitate paranormală, mă aştept dintr-o clipă într-alta să îmi intre Harry Potter pe uşa biroului, pe gaura cheii sau prin fereastră. Am fost luat prin surprindere. Veneam dintr-o lume a viselor mult mai frumoasă.

Mi-am petrecut ultimele zile împreună cu un vestit arhitect român, plecat acum 40 de ani în străinătate. Lucrăm împreună la un proiect, el în calitate de arhitect, iar eu ca promotor. Am trăit în lumi paralele. La început eram amândoi asistenţi la Arhitectură în Bucureşti (el cu o generaţie înaintea mea). Ca loc, el a plecat, eu am rămas, profesional a fost invers. El şi-a urmat destinul de arhitect, eu am devenit om de afaceri. Doi oameni care se întâlnesc după 40 de ani privesc lumea din unghiuri complet diferite şi, totuşi, se pot înţelege atunci când se trag dintr-un trunchi cultural comun. Am avut aceeaşi senzaţie când, tot după patru decenii, mi-am întâlnit un fost coleg de şcoală.

El era fiu de demnitar comunist. A emigrat în America puţin după terminarea şcolii. A rămas un om de stânga în convingeri, rezonând cu educaţia primită în copilărie, deşi acum este şeful unui departament dintr-o bancă de investiţii. Eu, dintr-o familie reacţionară, burghezo-moşierească, trăit în comunism, mi-am păstrat şi eu convingerile exact opuse dobândite din fragedă tinereţe. Dincolo de plăcerea revederii, ne-am înţeles foarte bine.

Tot aşa, acum câteva săptămâni, am petrecut câtva timp împreună cu un mare scriitor român, care de 35 de ani gândeşte şi creează în limba engleză. Evident, în discuţiile cu toţi trei, încercam să descifrăm modul în care percepem lumea aceea de demult în care ne-am petrecut tinereţea. Greu de desprins nostalgiile şi amintirile frumoase de cenuşiul apăsător al colectivismului. Eram oameni ce-şi găseau clopotul de sticlă să-i apere de teroare, de agresivitatea ideologiei, de falsul unei lumi construite din lozinci.

Poveştile pe care ni le-am spus, experienţele şi trăirile te duc spre o singură concluzie. Ce-a fost e istorie. Ce-am trăit e important pentru noi, actorii. E inutil să te uiţi înapoi cu mânie. Nu înveţi nimic. Experienţa nu foloseşte decât dacă te uiţi în viitor. Tânărul meu prieten arhitect, care la 71 de ani se azvârlea în apă de pe puntea iahtului, spera, încă îndreptăţit de altfel, să mai ridice case cu umbră pe pământ. Fostul meu coleg, ­marxist în convingeri, trudeşte la clădirea bunăstării capitaliste. Scriitorul istoriseşte povestea dragostei care l-a aruncat în exil ca pe o întâmplare plină de înţelesuri valabile oriunde şi oricând. Despre mine nu pot spune nimic, pentru că sunt un mogul bănuit că nu îşi scrie articolele.

Cum să nu te lovească ridicolul luptei politice căzute în parapsihologie? Cum să nu râzi de cei rămaşi comunişti în mentalitate, dar care condamnă comunismul? Un râs forţat, desigur, atâta vreme cât ţi-ai dori să trăieşti cu adevărat într-o lume în care jocul politic e neimportant, în care oamenii şi nu statul dau de lucru oamenilor, o lume în care este celebrat succesul.

În „Washington Post", politicos şi ironic, cineva lăsa a se înţelege că în ţara aceasta trăim încă într-o epocă a şamanismului politic, fericiţi că deşi nu ne înţelegem pe noi înşine, ne suntem autosuficienţi şi nu avem de ce privi în afară.

Ne tragem din geto-daci şi venerăm flacăra violetă! Să auzim numai de bine!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite